Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (1Sam26,2.7-9.12-13.22)

Suntem în faţa unui fapt deja prezentat în Cartea lui Samuel (cf. cap. 24 şi 26). Mărinimia şi bunătatea lui David sunt identice în cele două episoade, caracterizate de o rară frumuseţe literară şi de o excelentă psihologie a naraţiunii. Tânărul David este căutat de regele Saul care atentează la viaţa sa. Se iveşte o ocazie pentru David de a se elibera de duşmanul său; însă David refuză o astfel de ispită, deşi întărâtat chiar şi de tovarăşii săi, deoarece respectă caracterul sacru al lui Saul dat de ungerea sa regală (v. 7-9). David se limitează la a demonstra duşmanului reala posibilitate de a-l elimina fără a-şi păta mâinile de sânge (v. 12 şi urm.) şi de a se încrede în Domnul – cel fidel şi drept faţă de cel care înfăptuieşte binele. Un astfel de gest de bunătate cucereşte inima plină de gelozie şi suspiciuni a regelui Saul care ajunge să plângă, să ţipe şi să-i blesteme pe cei care l-au întărâtat să aibă sentimente ostile faţă de David. Însă regele nu reuşeşte să scape de invidie şi de dorinţa de răzbunare pentru a-şi deschide astfel inima la convertire. Atitudinea de reconciliere pe care nu a avut-o Saul, este trăită în schimb în mod eroic de David, viitorul rege al Ierusalimului, care demonstrează că are o inimă mare, că ştie să-şi controleze propriile pasiuni şi, mai ales, că ştie să-şi pună încrederea în Domnul, cel care este drept şi care răsplăteşte fidelitatea. Iubirea, dusă până la iubirea duşmanului, aminteşte de învăţătura lui Isus care propune această iubire ca regulă de viaţă pentru oricine vrea să fie adevăratul său ucenic.

Lectura a II-a (1Cor 15,45-49)

Paul, terminând învăţătura sa despre învierea lui Cristos şi învierea noastră şi după ce s-a întrebat asupra “cum” învie morţii şi “cu care trup” (v. 35), mai întâi răspunde prin imagini aproximative (v. 36-44) care dau de înţeles că învierea este ca o adevărată transformare; apoi adaugă motive de credinţă. Se poate intui tonul trist şi neconsolat al Apostolului care trebuie să constate cum creştinii acelei comunităţi erau fiii unei mentalităţi materialiste care tindea să despartă trupul de spirit. O astfel de stupiditate nu pare a fi suportată de Paul, mai ales pentru că nu ţine cont şi nu are de a face cu misterul pascal al morţii şi învierii lui Cristos. Creştinii nu pot renunţa la un astfel de adevăr.

Învierea, pentru Paul, inaugurează o noutate absolută în viaţa lui Cristos şi cea a creştinilor: trecerea de la un trup animal la unul spiritual este conform planului de mântuire a lui Dumnezeu. Nu este posibil deci să se mediteze asupra trupului spiritual plecând de la experienţele noastre relative la trupul animal. Relaţia dintre primul om, Adam, şi Cristos, ultimul Adam, este emblematică: Paul stabileşte un clar raport între economia creaţiei şi cea a mântuirii pentru a afirma că noutatea lui Cristos nu constă (doar) în a avea viaţa, ci în a da viaţa cea nouă tuturor. Va fi un dar integral, în sensul că va privi omul întreg – trup, inimă şi spirit – pentru o experienţă de viaţă nouă şi veşnică; astfel că, după experienţa fraternităţii datorate primului om, Adam, unde am fost părtaşi la imaginea omului pământesc, vom fi fraţi şi ai ultimului Adam, Cristos, fiind părtaşi de imaginea omului ceresc.

Evanghelia (Lc 6,27-38)

Textul evanghelic de azi se prezintă ca şi ecoul fericirilor evanghelice şi ne ajută să descoperim fundamentul prim şi ultim al oricărei fericiri creştine. “Iubiţi-i pe duşmanii voştrii” (v. 27 şi 35): nu există afirmaţie mai clară decât aceasta. În acest fel Isus, maestru şi călăuză, se deosebeşte de toţi ceilalţi rabbi (maeştrii) ai timpului său: nu doar contrapune iubirea faţă de ură, dar cere ucenicilor să ca iubirea să se concretizeze tocmai faţă de cei care îi urăsc, faţă de duşmani. Un astfel de ideal de viaţă aşa de exigent şi sublim nu a fost şi nu va mai fi cerut de niciun învăţător. Nu este vorba de o iubire abstractă, ci de o iubire care se traduce în mici gesturi care, zi de zi, dau posibilitatea de a verifica autenticitatea iubirii înseşi. Ar fi ridicol, după Isus, să-i iubim numai pe cei care ne iubesc: e prea uşor şi nu am avea nici un merit; în plus, iubirea noastră nu ar fi semnul distinctiv al apartenenţei noastre exclusive şi clare la Cristos: “chiar şi păcătoşii fac la fel” (v. 32), adică a iubi pe cei care ne iubesc e “normal”, este automat, fapt pentru care chiar şi cei care nu cred în Cristos şi nu-i împărtăşesc idealurile pot trăi o astfel de iubire.

Învăţătura lui Cristos se termină cu faimoasa expresie în care Luca înlocuieşte cu “milostivire” ceea ce pentru Matei era “perfecţiune”: “fiţi milostivi aşa cum Tatăl vostru este milostiv” (v. 36). În logica spiritualităţii evanghelice nu există altă perfecţiune decât aceea a iubirii frăţeşti care revelează identitatea noastră filială faţă de Dumnezeu. Nu există alt scop spre care să tindem decât acela de a avea capacitatea de a ierta pentru că am experimentat darul iertării lui Dumnezeu. Nu există altă poruncă pe care trebuie să o observăm decât aceea de a tinde să-l imităm pe Domnul – acel Dumnezeu care este iubire plină de îndurare – prin gesturi de bunătate şi milă.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin