Predici

Cred că nu există creştin care să nu se fi simţit tulburat măcar o dată în viaţă de ceea ce spune Isus în evanghelia de astăzi. E răscolitoare această evanghelie. Poţi să fii de lemn sau piatră, poţi să fii indiferent sau încăpăţânat în idei şi principii, dar e imposibil ca acest fragment să nu te pună puţin pe gânduri, dar e imposibil ca oprindu-te măcar pentru o clipă asupra acestei pagini de evanghelie, să nu te răscolească cuvintele lui Cristos: “Iubiţi pe duşmanii voştri!”

Există oare creştin adult, care să nu fi simţit vreodată că are duşmani? Prea puţin probabil. Unii dintre duşmanii noştri se află poate chiar aici în biserică şi se roagă împreună cu noi; alţii sunt poate acasă: acea femeie atât de antipatică şi intrigantă pe care încercăm mereu să o evităm; acea rudă care cu ani în urmă ne-a făcu o mare nedreptate, răpind din dreptul nostru de moştenire; tânărul sau tânăra aceea, care după ce am fost împreună câţiva ani din viaţă, acum ne-a lăsat baltă şi a plecat cu altul sau cu alta; colegul de la şcoală din banca din spate, care cum ne-am întors să-l privim, ne-a şi pârât profesorului; vânzătorul care ne-a înşelat; vecinul care are o orientare politică diametral opusă ş.a.m.d. Pe toţi aceştia şi pe mulţi alţii îi numim duşmaniii noştri. Am statornicit deja între noi o serie de relaţii, ce se bazează pe indiferenţă, răceală, iar uneori pe răzbunare.

Şi iată că vine Cristos astăzi şi spune: iubeşte-i! Ţi-au făcut răul? Fă-le binele! Te-au blestemat? Binecuvântează-i şi roagă-te pentru ei! Te-au lovit peste un obraz? Întoarce-l şi pe celălalt! Ţi-au luat haina? Dă-le şi cămaşa! Nu-i judeca, iartă-i, dă-le dacă-ţi cer ceva! Şi atunci apare întrebarea: dar oare Cristos, nu cumva, îi favorizează tot pe cei bogaţi, pe cei care au puterea în mâini, pe cei care înfăptuiesc nedreptatea? Nu cumva Cristos este în favoarea unei lumi mai nedrepte decât o ştim?

Analizând însă obiectiv lucrurile, chiar şi dintr-o perspectivă pur umană, ajungem la concluzia că niciodată răzbunarea şi violenţa nu aduc roadele aşteptate. E plină lumea de ură, de duşmănie, de dezbinare, de războaie şi de efectele acestora: fraţi care nu se mai pot privi în ochi, părinţi rămaşi singuri, familii destrămate, bolnavi ş.a.m.d. De ce? Pentru că arma folosită în rezolvarea conflictelor este răzbunarea, iar răzbunarea cere răzbunare. Într-o lume ca cea în care trăim iubirea duşmanului este unica soluţie. Ea nu este un simplu remediu sau un rău mai mic, dar este maximul bine. Într-un lanţ al urii, ca din nou să domnească pacea, e necesar să fie cineva care să rupă acest lanţ, altfel duşmănia şi rănile provocate persistă la infinit. Dacă vom aştepta mereu ca celălalt să ierte primul, pacea nu va veni niciodată. Iubeşte primul, iartă primul, pentru că nu vei avea nimic de pierdut!

Ştiţi cine a fost cel dintâi care a dăruit iertarea şi cine au fost primii ei destinatari? Ştiţi cine a fost cel dintâi care a oferit iertarea în mod necondiţionat, şi chiar înainte ca celălalt să greşească? Numele lui este Dumnezeu şi a făcut lucrul acesta prin Cristos, Fiul său. Noi oamenii suntem primii destinatari ai acestei iertări. În Isus Dumnezeu ne iubeşte, în timp ce noi continuăm să fim duşmanii săi, ne face binele în timp ce noi îl urâm, ne binecuvântează în timp ce noi îl blestemăm, mijloceşte pentru noi în timp ce noi îl ucidem. Pentru ca noi să fim salvaţi, el este dispus să sufere orice rău din partea noastră, indiferent cât de răi sau violenţi am fi. Acest mod de a iubi al lui Dumnezeu durează de mai bine de două mii de ani!

Uneori, tind să cred suntem educaţi după cu totul alte principii, decât cele pe care le propune Cristos în evanghelia de astăzi. Auzeam nu demult din gura unui şcolar sfatul pe care-l primea în fiecare dimineaţă de la tatăl său: “Fiule, pe mine nu mă interesează ce faci tu la şcoală, nu mă interesează dacă te baţi sau nu, nu mă interesează când şi cu cine te baţi, nu mă interesează de câte ori pe zi faci acest lucru, dar dacă îmi vii bătut acasă, te mai bat şi eu o dată!” Există o educaţie la violenţă, la răzbunare, la a nu accepta să câştige celălalt. Vă amintiţi probabil de atentatele din 11 septembrie 2001. Imediat după sângeroasele evenimente au apărut pe posturile de televiziune politicieni, ziarişti, creatori de opinie încercând să găsească soluţii, să propună o rezolvare a noii situaţii. Ne-a fost dat să auzim atunci în nenumărate rânduri expresia: “Sângele cere răzbunare! Americă, trezeşte-te!”. Şi a început… trezirea: război şi sânge în Afganistan, foc şi prăpăd în Irak etc. Astăzi, dacă faci un sondaj de opinie despre jocurile de calculator utilizate cel mai frecvent de copii, nu este nicio surpriză să afli că, de fapt, jocurile cu arme, cu bătăi sunt cele mai îndrăgite.

Sunt, aşadar, lesne de înţeles sentimentele de reţinere pe care le trăim cu toţii în faţa evangheliei de astăzi. Cum să nu te răzbuni? Mai mult de atât, cum să îi răspunzi cu bine celui care îţi face răul? … mai ales atunci când nu ai nicio garanţie că celălalt se va îndrepta! Cum să ierţi când peste tot se vorbeşte de răzbunare, de dreptate cu forţa? Doar un nebun poate trăi un asemenea ideal evanghelic.

În lumina evangheliei de astăzi descoperim însă şi cine trebuie să fim noi cu adevărat pentru fraţii noştri. Cu toţii greşim şi primim iertarea, şi cu toţii avem dreptul şi datoria de a ierta. Deoarece am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce acesta a făcut pentru noi avem misiunea de a face şi noi celorlalţi. Am fost vindecaţi de duşmănia faţă de Dumnezeu, iar acum suntem invitaţi să ne vindecăm de duşmănia faţă de fraţii noştri. În funcţie iubirea şi iertarea acordată duşmanilor noi suntem asemenea lui Dumnezeu, devenim “fiii celui Preaînalt”. “Fiţi milostivi, după cum şi Tatăl vostru este milostiv”. Principiul iertării duşmanului îl sădeşte Dumnezeu în natura umană, pentru ca iertarea să apară tuturor drept calea cea mai justă pentru o lume mai bună, pentru o lume în care să domnească pacea, înţelegerea. Harul de la botez ne ajută să ne simţim iubiţi de cel care ne-a iubit fără rezerve şi să devenim capabili de a oferi iertarea necondiţionat.

De ce să mai iertăm? Pentru că acest fel de a iubi este capabil să recreeze valoare şi bunătate acolo unde este non valoare şi răutate. Doar iertarea este capabilă să recreeze o lume pierdută. Omul trăieşte sau moare din cauza iubirii pe care alţii i-o acordă sau i-o refuză. A fi acceptat în mod necondiţionat este condiţia pentru ca omul să poată fi liber şi să renască din nou. Îmi mărturisea un tânăr, nu demult: “Părinte, ştiam că am greşit şi regretam enorm. Dar până nu am simţit că ceilalţi mă iartă şi mă iubesc aşa cum sunt, nu am avut curajul să ridic ochii din pământ. Eram un tânăr pierdut. Orice mi-ar fi zis cineva, răspundeam cu răutate şi violenţă, pentru că îmi spulberasem toate şansele de reabilitare în faţa celorlalţi. A fost nevoie de un alt tânăr care să mă invite mai întâi la un fotbal, apoi la un suc… apoi am devenit amici, iar acum suntem chiar prieteni. Dacă nu ar fi fost el, eu astăzi eram undeva după gratii. Dar sunt fericit şi am mulţi prieteni pentru că el mi-a dat o şansă. Din duşmanul lui am devenit prietenul lui”. Sunt atâţia oameni cărora nu le mai acordăm nici o şansă, îi considerăm pierduţi şi răi, le declarăm duşmănie pe veci. Ei însă aşteaptă iertarea pentru a demonstra că totuşi sunt buni. Ei nu locuiesc departe de noi… e unul dintre aceia mulţi pe care i-am enumerat la început.

Este exact scena din prima lectură. David ar fi putut să-l ucidă pe Saul, de care el însuşi era urmărit în acelaşi scop, însă îi oferă iertarea. E un gest nobil, care a înmuiat inima lui Saul. E o lecţie de viaţă pentru noi. Răul nu se învinge niciodată cu aceeaşi monedă; el se învinge întotdeauna prin bine. Răspunsul la violenţă este libertatea de a o asuma şi de a o purta, având în vedere întotdeauna scandalul şi victoria crucii lui Cristos. Din cel mai mare rău, Cristos a scos cel mai mare bine. Realizând binele fără interes, doar din ascultare faţă de Tatăl, Cristos devine capabil să învingă răul. Cu cât răul este mai mare, cu atât iubirea este mai mare. La fel şi noi, cu cât iertăm mai mult, cu atât iubim mai mult şi suntem mai valoroşi. Devine aşadar lesne de înţeles: nici vorbă de un Dumnezeu care îi favorizează pe cei bogaţi şi puternici, dar avem un Dumnezeu al celor slabi şi fără apărare, un Dumnezeu care din cel mai mare rău poate realiza cel mai mare bine. Posibilitatea de a ierta este, aşadar, o şansă de a iubi mai mult.

Iubirea, ca şi viaţa nu are alt preţ decât gratuitatea. Nu există iubire la schimb. O astfel de iubire ar dura până când celălalt renunţă; o astfel de iubire încetează când celălalt nu mai are ceva de dat. Iubirea şi iertarea necondiţionată îi diferenţiază pe cei ce sunt ai lui Cristos de păcătoşi.

Ştiţi de unde provine dificultatea iertării celorlalţi? Din faptul că noi ne asumăm rolul de “judecător”. Aceasta întrucât, a judeca pe altul înseamnă a uzurpa puterea lui Dumnezeu, singurul judecător, şi a pune propriul eu drept măsură a judecăţii celorlalţi. A-mi judeca fratele care păcătuieşte este de cele mai multe ori mai grav decât păcatul pe care el îl săvârşeşte. Cristos nu interzice doar judecata falsă, imperfectă, inventată, care în mod sigur este rea, ci, mai mult, interzice chiar şi judecata dreaptă. Suntem chemaţi să fim buni şi milostivi, aşa cum este Dumnezeu, dar nu suntem chemaţi să fim judecători. “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”. Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu: ne lasă să ne judecăm singuri. Suntem proprii noştri judecători. Judecata făcută altora este propria noastră judecată. Cu măsura cu care am măsurat şi judecat pe alţii, la fel ni se va măsura şi vom şi judecaţi şi noi.

Fericiţi vom fi dacă măsura judecăţii noastre faţă de alţii este milostivirea şi iertarea!

Pr. Petru Tamaş

pr. Petru Tamaş Ritul latin