Predici

În aceste duminici, Liturghia ne-a prezentat spre ascultare partea cea mai bogată în învăţături practice şi morale din Evanghelia lui Luca. Pericopa de astăzi este continuarea cuvântării de pe Munte pe care am ascultat-o duminica trecută. Fiecare cuvânt din aceste fericiri îl pune pe om în faţa celor mai radicale exigenţe: a-i iubi pe duşmani, a-i binecuvânta pe cei ce ne blestemă, a dărui celui care te-a refuzat de atâtea ori, a nu judeca pe nimeni… O morală mai exigentă nici că se poate, şi o confruntare directă cu ea ne îngrozeşte, şi descurajaţi ne face să exclamăm şi noi, aşa cum au făcut-o apostolii, însă în alte împrejurări: “Atunci, cine se poate mântui?” (Luca 18,26).

Desigur aşa ar sta lucrurile dacă toate acestea ar fi lege şi nu Evanghelie. Legea îţi trasează sarcini şi te lasă să te descurci tu singur, aşa cum ştii mai bine. Cu alte cuvinte, legea nu face altceva decât să te pună faţă în faţă cu slăbiciunea ta şi să îţi dea deplina cunoştinţă a căderii. Însă, aşa cum spuneam, de data aceasta Isus nu proclamă o lege, ci numai Evanghelia Sa, adică “Vestea lui cea Bună”. Ce deosebire este însă între una şi alta? “Nici o osândă nu este acum asupra celor ce sunt în Cristos Isus. Căci legea duhului vieţii în Cristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii, pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup”. Iată deci punctul de la care trebuie să plecăm pentru a înţelege pericopa evanghelică pe care am auzit-o astăzi, cu obligaţiile ei atât de exigente. Acestea nu sunt o condiţie pentru a ne apropia de Dumnezeu, ci mai degrabă urmarea faptului că Dumnezeu s-a apropiat de noi! Trimiţând pe Fiul Său Unul-Născut, Dumnezeu a realizat ceva nou şi revoluţionar, faptul de a ne face să înţelegem că este posibil ca omul să ierte, să uite nedreptăţile, să îi iubească şi să îi scuze pe toţi, să nu judece pe nimeni, să nu se răzbune. Un astfel de om este schimbat complet: el are o inimă nouă care nu este alta decât Inima lui Isus, pentru care tot ceea ce îi cer Fericirile nu mai este ceva imposibil.

În Liturghia de astăzi mai este proclamată şi acea lucrare a lui Dumnezeu de care depinde tot restul şi care face posibil noul comportament al omului: “Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Evanghelia). “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum eu v-am iubit” (Aclamaţia Evangheliei). Sfântul Paul ne spune în lectura a doua că Isus, prin moartea şi învierea Sa, a realizat suprema dragoste a lui Dumnezeu pentru om: el a devenit Omul nou, Omul spiritual, care este strămoşul unei omeniri; cel ce îl urmează devine şi el om nou, om spiritual, capabil de atitudini marcate de dragoste nu de egoism. Privite prin această prismă, exigenţele lui Isus nu mai sunt absurde, pentru că El le-a realizat pe toate, şi prin Duhul Său ne poate face şi pe noi părtaşi ai Biruinţei Sale. El a făcut numai bine celor ce L-au urât, şi i-a iertat pe cei ce L-au răstignit, a dat celui căruia nu avea nimic să îi restituie, nu a judecat şi nu a osândit pe nimeni, ci a încredinţat toată judecata şi osândirea Tatălui. În această ordine de idei este potrivit să ascultăm ceea ce ne spune un text din Noul Testament: “Cristos a suferit pentru voi lăsându-vă exemplu ca să mergeţi pe urmele lui. El, care nu a săvârşit păcat, şi nici nu s-a găsit înşelăciune în gura lui, care, insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate” (1Petru 2,21-23).

Însă Isus nu ne dă numai pildă de urmat, ci ne dă şi tăria, adică harul necesar, dacă i-L vom cere, pentru a ne confrunta cu aceleaşi lucruri cu care s-a confruntat El. Şi tocmai pentru aceasta vom putem exclama şi noi împreună cu Paul: “Toate le pot în cel care mă întăreşte”. Da, toate le vom putea realiza, inclusiv chiar şi ceea ce este mai greu, adică a-i ierta pe duşmani, dacă Isus Cristos ne va da tăria, şi ne-o va da cu siguranţă dacă îi vom cere aceasta cu statornicie şi decişi a o primi, prin disponibilitatea noastră la jertfă. Sfinţii toţi mărturisesc aceasta, şi nu numai cei canonizaţi ci chiar şi cei ce mai sunt încă în viaţă, cei care zi de zi au de luptat cu această lume violentă, şi în acelaşi timp o înving prin puterea Învierii lui Cristos.

Acum ne putem apropia de cuvintele Sfintei Evanghelii cu cea mai mare seninătate, dispuşi fiind a crede că ele pot deveni realitate şi pentru noi. Citind această pericopă din Evanghelia lui Matei, am poposit încă odată asupra dragostei şi a iertării faţă de duşmani (vezi Duminica a VII-a de peste an din anul A). Astăzi ne vom concentra asupra unui alt punct, nu mai puţin important, al cuvântării lui Isus: “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi”. Sensul nu este a nu-i judeca pe oameni pentru ca nici oamenii să nu ne judece pe noi, ci a nu-l judeca şi a nu-l osândi pe fratele nostru pentru ca nici Dumnezeu să nu ne osândească. Aceasta este o morală de importanţă majoră.

Scriptura are cuvinte mult mai dure împotriva incorigibilei înclinaţii a omului spre a-i judeca pe alţii: “Tu cine eşti ca să-l judeci pe aproapele?” (Iacob 4,13). “Tu, omule care judeci, oricine ai fi, nu ai scuze, căci tocmai prin faptul că îl judeci pe altul, te condamni pe tine, pentru că tu, care judeci, săvârşeşti aceleaşi lucruri” (Romani 2,1). Să reflectăm tocmai asupra acestor două motive, pentru a nu judeca pe nimeni, aşa cum ne învaţă Sfântul Iacob şi Sfântul Paul.

Cine eşti tu să-l judeci pe fratele tău? Numai Dumnezeu poate judeca, pentru că El cunoaşte secretele inimii, şi toate intenţiile şi scopurile unei acţiuni. Însă noi ce putem şti ce se petrece în inima unui om când face cutare sau cutare lucru? Ce ştim despre toate condiţionările la care este supus, despre acele cotituri ale intenţiilor sale? A-i judeca pe alţii este într-adevăr pentru noi ceva foarte riscant, nu mai puţin riscant decât a trage cu ochii închişi un foc de armă într-o mare mulţime, fără să ne dăm seama pe cine am lovit: ne expunem la a fi nedrepţi, inumani, proşti. Este suficient să observăm cât este de greu să ne înţelegem şi să ne judecăm pe noi înşine, şi câte fantasmagorii nu ne trec prin cap, pentru a ne da seama că este cu neputinţă să ne coborâm în intimitatea unei alte existenţe, în trecutul şi în prezentul ei, în durerea pe care a avut-o de îndurat! “Cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el?”

Totuşi, în această interdicţie de a nu judeca există şi o excepţie, sau mai bine spus o confirmare. Aceasta îi vizează pe cei care din oficiu au misiunea de a judeca: judecătorii în forul civil şi confesorii în forul eclesiastic. Ceea ce se exclude prin porunca Evangheliei este aprecierea sau judecata personală, nu judecata exercitată ca slujire a comunităţii şi a persoanelor, exprimată în numele unei autorităţi care, atunci când este legitimă, este considerată ca judecata lui Dumnezeu însuşi. Dar şi aceştia trebuie să fie preocupaţi de a întruchipa dreptatea lui Dumnezeu, care este tocmai mila şi acordarea de circumstanţe atenuante, în măsura în care osândind păcatul vor şti a nu-l apăsa pe păcătos.

Motivul adoptat de Pavel este acesta: “Tu care judeci faci aceleaşi păcate!” Iată un adevăr de care m-am convins ori de câte ori am judecat pe cineva şi mai apoi am reflectat asupra a ceea ce săvârşisem. Este o trăsătură tipică a psihologiei umane a judeca şi a osândi în alţii în primul rând tot ceea ce nu ne place în propria noastră persoană, lucruri de care nu numai că nu ne debarasăm, dar nici nu ne dăm câtuşi de puţin silinţa să o facem: zgârcitul osândeşte zgârcenia, a altuia nu a lui; omul senzual, oriunde ar merge sau s-ar întoarce, nu vede decât păcate de necurăţie; cel mândru nu vede decât mândria altora. Se proiectează propria intenţie întunecată în alţii, înşelându-ne pe noi înşine că noi n-am fi chiar aşa… Însă aceasta nu este decât minciună şi ipocrizie, o formă de alienare a eului nostru bolnav. “Ipocritule, – îmi spune Isus, prinzându-mă în flagrant delict – scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi (dacă-ţi mai dă mâna) paiul din ochiul fratelui tău”.

Există printre noi bărbaţi şi femei care se aseamănă cu judecătorii în şedinţă permanentă; dis-de-dimineaţă de cum se trezesc şi până adorm judecă şi osândesc în stânga şi în dreapta, fără drept de apel. De îndată ce aud un zvon îl tălmăcesc şi-l răstălmăcesc… dacă vine cineva la dânşii în vizită, îl primesc cu toată curtoazia, dar de îndată ce a plecat îi leagă de coadă tot felul de tinichele, cu alte cuvinte, îl fac cu ou şi cu oţet…

Dar să nu mă prelungesc asupra acestor nepotriveli cu viaţa noastră de creştini adevăraţi, şi să vedem care este datoria noastră şi ce anume avem de făcut în concret. Mai întâi de toate la nivelul comunităţii creştine: trebuie să fim foarte atenţi a nu ne transforma tocmai noi creştinii în “cenzori”. Ispita există, astăzi mai mult ca oricând; suntem încurajaţi de oameni perfizi, mincinoşi, de tineri debusolaţi, drogaţi, violenţi. Trebuie să ne amintim mereu că Evanghelia ne permite să osândim păcatul fără menajamente, fără teamă, însă să nu-l osândim şi pe păcătos. Sfântul Francisc din Assisi spunea: “Nici un frate care a păcătuit nu trebuie să plece de la tine fără acea siguranţă că a fost iertat”.

Mai aproape de noi, în raporturile cotidiene, în cadrul familial sau la locul de muncă, nu trebuie să judecăm, nu trebuie să osândim, ci mai degrabă să vorbim, să ne exprimăm cu sinceritate şi cu oarecare rezervă un dezacord, o dezaprobare. Isus osândeşte judecata, nu corijarea. Când îl corijezi pe fratele tău îi faci două servicii: îi demonstrezi că îl stimezi fiindcă îl consideri capabil să primească o corijare, şi în acelaşi timp îi dai posibilitatea de a se apăra. Aşa ceva nu umileşte pe nimeni, ci chiar dă persoanei respective certitudinea că este luată în consideraţie şi este capabilă de a accepta o critică şi o îndreptare frăţească. Soţiilor, nu vorbiţi deloc cu copiii voştri despre ceea ce vă displace la soţul vostru, ci spuneţi-i lui aceasta cu toată dragostea şi seninătatea, şi ajutaţi-vă reciproc; voi, bărbaţilor, procedaţi la fel cu soţiile voastre. Dacă aveţi vreo suspiciune, dacă observaţi vreo intenţie nu tocmai bună, nu o tăinuiţi, nu condamnaţi în absenţă, nu îngăduiţi celui rău să se joace cu resentimentele voastre mărind motivele şi exagerând greşelile, pentru că în felul acesta resentimentele cresc şi sfârşesc prin a face procese sumare în care totul este osândit şi nimic nu mai poate fi salvat din persoana incriminată. Şi toate acestea dintr-un motiv care se descoperă mai apoi că nici nu a existat! Isus spune: “Iubiţi voi mai întâi”; iar noi adăugăm: “Vorbiţi voi mai întâi; rupeţi tăcerea!” Aceasta este dragostea, mai cu seamă în raporturile familiale: nu aşteptaţi ca interlocutorul să facă primul pas. Fiecare să se coboare la particular şi la concret, gândindu-se la viaţa sa, şi să-şi propună câte un mic gest de delicateţe pe care să îl facă chiar astăzi, de îndată ce va intra în casă.

Să ne amintim acum ceea ce spuneam la început: toate acestea sunt posibile numai în Cristos Isus, dacă El va face din noi prin Duhul Său nişte oameni noi. Euharistia este realitatea acestei făgăduinţe. Vino, Doamne, învaţă-ne să ne iubim reciproc aşa cum Tu ne-ai iubit, şi să nu mai judecăm pe nimeni, aşa cum nici Tu nu ne-ai judecat şi nu ne-ai osândit.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin