Predici

Nu trebuie să ne trudim prea mult mintea pentru a înţelege care anume este mesajul central pe care Liturghia ni-l prezintă spre a fi reflectat şi meditat în această duminică; el este inclus într-o antiteză care parcurge întreaga Liturghie a cuvântului de astăzi. În prima lectură, din Ieremia, Domnul spune: “Blestemat fie omul care se încrede în om şi îşi face sprijin din trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul. În Psalmul responsorial auzim: “Fericit este omul care-şi pune încrederea în Domnul. Însă nu aşa şi cel nelegiuit a cărui cale duce la prăpastie”. Iar în Evanghelia Isus ne spune: “Fericiţi voi, cei săraci… Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi…”

Cine sunt cei pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi numeşte fericiţi şi cine sunt acei pe care îi cheamă nefericiţi? După litera expresiei evanghelice, cei fericiţi ar fi săracii iar cei blestemaţi ar fi bogaţii. În limbajul nostru aceasta ar echivala cu a spune că fericiţii lumii acesteia ar fi cei ce nu au bunuri, nici prestigiu, şi care nu mai contează nimic în faţa societăţii; iar blestemaţii ar fi cei cărora nu le lipseşte nimic, toţi cei puternici şi respectaţi în ochii lumii. Însă o astfel de contrapunere atât de simplistă nu este după spiritul Evangheliei şi al comportamentului lui Isus, căruia, spre exemplu, îi plăcea să stea de vorbă cu cei bogaţi şi chiar să stea la masă cu ei.

Pentru a înţelege mai bine gândul lui Isus, trebuie să confruntăm ambele fraze pe care le-am ascultat, cuvânt cu cuvânt: (a) Fericiţi voi, cei săraci, (b) căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu. (a) Vai vouă bogaţilor, (b) pentru că vă primiţi mângâierea. Domnul răstoarnă concepţia despre sărăcie şi bogăţie. El revelează un alt fel de bogăţie şi un alt tip de sărăcie pentru ca fericirea şi ameninţarea să poată fi parafrazate: Fericiţi voi cei săraci pentru că în realitate sunteţi bogaţi! Vai vouă bogaţilor pentru că în realitate sunteţi săraci! Aşa a înţeles fericirea lui Isus apostolul Iacob când a scris: “Oare nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în ochii lumii, dar bogaţi în credinţă, ca moştenitori ai împărăţiei pe care el a promis-o celor care îl iubesc?” Deci o adevărată opoziţie între săraci şi bogaţi nu există, ci numai dintre bogaţii din faţa lumii şi bogaţii din faţa lui Dumnezeu.

Concepţia ce trebuie evidenţiată pentru a înţelege sensul fericirilor, după cât se vede, nu este aceea a săracilor şi a bogaţilor; aici nu poate fi vorba decât despre sărăcie şi despre bogăţie, aceea a împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece tocmai de posedarea sau de pierderea acesteia depinde faptul de a fi bogaţi sau a fi săraci. Prin urmare, ce este adevărata bogăţie care îi face pe oameni fericiţi? Este Împărăţia lui Dumnezeu: “Fericiţi voi, cei săraci, căci a voastră este împărăţia lui Dumnezeu”. Să ne gândim la săracii care posedă, chiar de pe acum, o adevărată împărăţie! De fapt această împărăţie se află chiar de acum la dispoziţia lor, împărăţie în care pot intra şi se pot bucura de toate bunurile acesteia, ca şi de toate drepturile ei. Este adevărat că Isus vorbeşte şi la viitor, despre o mare răsplată pe care o vom avea numai în ceruri, însă aceasta nu este decât concluzia şi manifestarea unei posesiuni de fapt aici pe pământ. Cei ce sunt în această împărăţie sunt fiii lui Dumnezeu, sunt liberi, sunt fraţi, sunt plini de nădejde, de nemurire, “îşi posedă viaţa lor”, adică cunosc sensul, destinul şi valoarea acestei vieţi. Aceasta este într-adevăr, aşa cum o numea Sfântul Francisc din Assisi, “Doamna Sărăcie”, adică o sărăcie bogată.

Lecturile biblice ne oferă simboluri şi imagini pentru a înţelege situaţia unui astfel de om şi în ce constă bogăţia lui. Ieremia îl aseamănă cu un copac sădit pe lângă o apă curgătoare care îşi înfige rădăcinile adânc în pământ; care nu se teme de arşiţă, frunzele îi sunt verzi şi aduce roade la vremea potrivită. Imaginea este repetată şi în Psalmul responsorial, când este descris omul care şi-a întemeiat viaţa sa pe legea lui Dumnezeu, ca pe un izvor nesecat de nădejde şi de mângâiere. Cu cât îşi înfige mai mult rădăcinile, adică aprofundează misterul Lui şi se încrede în El, cu atât mai mult existenţa lui este mai viguroasă şi aduce roade chiar şi atunci când în jurul lui totul este ars de secetă.

Isus a exprimat această idee folosind o asemănare aparent opusă, atunci când a vorbit despre omul care şi-a construit casa lui pe piatră. Dacă imaginea lui Ieremia şi a Psalmului responsorial exprimau fecunditatea unei vieţi bazate pe Dumnezeu, imaginea folosită de Isus îi evidenţiază stabilitatea: ea rezistă vânturilor, ploilor şi furtunilor. Ce bogăţie mai mare ne-am putea închipui decât aceasta? Cel ce posedă aşa ceva este bogat de însăşi bogăţia lui Dumnezeu, pentru că prin împărăţie el a intrat în alianţă cu Dumnezeu, iar Dumnezeu a devenit “Dumnezeul său”, “partea sa de moştenire”.

Dacă acesta este săracul pe care Isus îl proclamă fericit, adică bogat, atunci care este sătulul pe care Isus îl declară nefericit şi pe care îl ameninţă cu vai-vai şi iar vai? Este cel care îşi are numai mângâierea sa şi se declară mulţumit cu ea. Acela care este sătul de el însuşi, acela care este ca bogatul burduhos şi îmbuibat, care a dispus de toate bunurile aici pe pământ, din care cauză riscă să rămână indiferent faţă de împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Este omul îngrozitor de sărac, care se crede bogat numai prin simplul fapt că are multe bunuri materiale, are mulţi servitori în casă, pentru că este robust şi grăsun, pentru că atunci când păşeşte peste pragul porţii toţi se dau la o parte şi îl salută cu respect, deşi cu invidie. Pentru unul ca acesta sunt scrise îngrozitoarele cuvinte din Apocalipsă adresate Bisericii din Laodiceea: “Pentru că spui: ‘Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu am nevoie de nimic’, dar nu ştii că tu eşti nenorocitul, vrednic de milă, sărac, orb şi gol”.

Ieremia ne-a oferit o preţioasă imagine pentru a înţelege situaţia reală a acestui om (care ar putea foarte bine să fie chiar unul dintre noi). Proorocul spune că un astfel de om este ca ierburile ce cresc în locurile arse ale pustiului, într-un pământ neroditor şi nelocuit; oriunde şi-ar întinde rădăcinile dă de nisip fierbinte. Isus nu se îndepărtează prea mult de această imagine atunci când îl aseamănă pe un astfel de om cu unul care îşi construieşte casa pe nisip. Este aceeaşi idee a uscăciunii şi a instabilităţii ce se află şi în Psalmul responsorial, unde se vorbeşte de pleava pe care o împrăştie vântul.

Aceste imagini îşi află o corespondenţă în realitate. Omul care îşi construieşte întreaga lui viaţă, care îşi plănuieşte viitorul, totul este în funcţie numai de el însuşi, şi numai cu mijloacele sale, ca şi cum împărăţia lui Dumnezeu nici nu ar exista, tocmai acesta este cel ce construieşte pe nisip. Este suficient o ploaie sau un vânt ceva mai puternic decât cel obişnuit, o boală etc. pentru ca toate să se spulbere, să fie lipsit de toate. Dar chiar dacă aşa ceva nu se petrece întotdeauna imediat, peste unul ca acesta ar putea da o altă nenorocire, dată fiind şi posibilitatea acelui strigăt din toiul nopţii: “Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” Viaţa unui asemenea om, toată bazată pe egoism, cu inima închisă la nenorocirile altora, va fi searbădă ca acele ierburi din pustiu; va fi de nepătruns pentru sentimentele cele mai nobile şi adevărate, săracă în dragoste şi în prezenţa altora (în casa zgârcitului şi a egoistului rar răsună paşi de prieten).

Aceasta este imaginea adevărată a atâtor oameni care se cred, ori pe care alţii îi cred bogaţi; este icoana omului egoist care se iubeşte numai pe sine! Este bogatul pe care Isus îl ameninţă cu acel vai şi iarăşi vai, şi care îl defineşte pe sărac. Sărăcia lui se măsoară încă odată cu ceea ce pierde, cu Împărăţia lui Dumnezeu. “Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”. Cuvântul lui Dumnezeu din duminica aceasta este cu adevărat acea sabie cu două tăişuri, care taie şi desparte; ea întinde un zid despărţitor asupra omenirii, pe care o împarte în două: de-o parte presupuşii săraci, care în realitate sunt bogaţi, şi pe de altă parte presupuşii bogaţi, care îndeobşte sunt săraci. Este un cuvânt care evidenţiază tot ceea ce se află în spatele draperiilor sau al dantelăriilor, de fapt aşa cum vor apărea la sfârşitul lumii.

Să ne întrebăm acum: Noi de care parte suntem? Din ce categorie de oameni facem parte? Suntem dintre aceia care îşi construiesc propria lor viaţă pe ei înşişi, sau dintre cei ce construiesc pe stânca cea tare a Împărăţiei lui Dumnezeu? Suntem noi dintre cei ce se încred în oameni, sau dintre aceia care îşi pun toată nădejdea lor în Dumnezeu? Suntem dintre cei ce caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi Dreptatea Lui şi apoi toate celelalte, sau dintre cei ce caută mai întâi toate celelalte (bani, carieră, prestigiu, satisfacţii, dar mai cu seamă bani şi iar bani) şi numai după aceea Împărăţia lui Dumnezeu? Dacă există printre noi creştini bogaţi în bunuri pământeşti, unii ca aceştia să îşi pună cu multă seriozitate asemenea întrebări care se desprind din Evanghelie, pentru că ei sunt cei mai expuşi la a cădea în ispita autosuficienţei spre a construi pe ei înşişi, uitând că mai există şi o Împărăţie a lui Dumnezeu.

Acestea fiind spuse, observăm că important nu este numărul Fericirilor sau exacta identificare a categoriilor de fericiţi (Matei spune că ar fi opt, pe când Luca spune că nu sunt mai mult de patru), ci important este contrastul dintre cele două scări de valori, sau mai bine spus dintre cele două înţelepciuni: înţelepciunea lumii, care este nebunie, şi înţelepciunea evanghelică, care este adevărata înţelepciune. Cuvântarea Fericirilor este proclamarea şi magna charta înţelepciunii lui Isus. Aceasta este o cuvântare comunitară pentru că are drept scop construirea comunităţii creştine în care se trăieşte şi se mărturiseşte această înţelepciune a Fericirilor. Poate că tocmai pentru aceasta – aşa cum ne arată Luca – Isus a rostit această cuvântare imediat după alegerea celor doisprezece apostoli. Acum ei ştiu cum trebuie să fie comunitatea pe care sunt chemaţi a o construi şi a o cârmui: o comunitate ce trebuie să proclame fericirea trăită de a fi bogaţii Împărăţiei, ai înţelepciunii şi ai nădejdii.

Aşa cum am spus, bogăţia săracilor lui Isus este Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai această Împărăţie, nu peste mult timp, va veni în chip misterios între noi, în Persoana lui Isus, care frângându-ne pâinea Sa ni se va da pe Sine însuşi. În această clipă noi suntem săracii care obţin Împărăţia, de aceea să spunem fără teamă: “Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu. Sorţii mi-au căzut între cei puternici, că moştenirea mea este puternică. Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin