Predici

Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o astăzi începe cu descrierea unei scene simple şi sugestive: Isus, şezând în barca lui Simon-Petru, învaţă gloatele care se adunaseră pe malul lacului pentru a-L asculta. Probabil că în descrierea sa, evanghelistul Luca se gândea la semnificaţia pe care acest fapt o are pentru Biserică; la acea semnificaţie pe care o vedem realizată acum, aici între noi, pentru că şi noi suntem adunaţi aici, în această biserică, asemenea acelei mulţimi de pe malul lacului, pentru a-L asculta pe Isus care ne mai vorbeşte încă din barca lui Petru, cu alte cuvinte din interiorul Biserici.

Ce ne spune nouă astăzi Cuvântul lui Dumnezeu? Tot ceea ce ne spune am putea rezuma într-un singur cuvânt: vocaţie. Dumnezeu nu vrea să lucreze singur ca acei manageri pământeşti care nu se mai încred în nimeni şi nu angajează pe nimeni ca să colaboreze cu dânşii. El vrea să îi includă pe oameni în opera mântuirii care îi priveşte personal; vrea colaboratori conştienţi şi activi. De fapt, observăm că acest mare adevăr se reflectă şi se nuanţează în lecturile de astăzi.

Prima lectură ne-a prezentat chemarea profetului Isaia; este o pagină a cărei explorare nu se sfârşeşte niciodată. Mai înainte de a-i încredinţa Misiunea profetului Său, Dumnezeu îl încearcă, aşa ca într-un cuptor. Introdus în lumina orbitoare a sfinţeniei şi a maiestăţii lui Dumnezeu, omul se simte pierdut, pentru că se descoperă pe el însuşi aşa cum este în realitate, adică un mare păcătos. Iată, deci, că un cărbune aprins îi atinge buzele şi el se simte curăţit; este despărţit de gândurile sale pământeşti, de scopurile şi interesele sale personale, şi a devenit complet disponibil pentru Dumnezeu. La glasul lui Dumnezeu: “Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?”, el poate răspunde acum cu toată simplitatea: “Iată-mă, trimite-mă pe mine!” Dumnezeu nu l-a forţat, ci numai a trezit în inima lui voinţa de a sluji cauza Sa. Aceasta este vocaţia sau chemarea. Dumnezeu trezeşte într-un om oarecare necesitatea şi curajul de a-L accepta liber şi nesilit: Dumnezeu care cheamă şi omul care răspunde – vocaţie activă şi vocaţie pasivă.

Să trecem acum la Evanghelie: Luca a reunit în această pagină amintirea unor episoade petrecute – după cât se pare – în locuri şi circumstanţe diferite. Însă aceasta nu dăunează întru nimic mesajului pe care vrea să îl transmită, care îşi are veridicitatea sa în Duhul Sfânt, şi nu numai prin faptul istoric pe care îl reproduce.

Aici chemarea nu se petrece în taina unei teofanii: Dumnezeu şi-a luat un chip şi un glas omenesc, şi în felul acesta îi cheamă pe oameni “în Cristos Isus”, adică oarecum de la om la om. Deci reacţia lui Petru este aceeaşi cu a lui Isaia: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos”. Nu vom cunoaşte niciodată ce anume i-a făcut pe primii ucenici ai lui Isus să îşi părăsească atât de repede barca şi năvoadele, meşteşugul şi familiile, pentru a urma chemarea lui Isus. Luca ne dă de înţeles că motivaţia a fost o minune, acea pescuire minunată, însă acest episod, după cum se pare, s-ar fi petrecut mai târziu. S-ar putea ca minunea cea mai verosimilă a acelui moment să fi fost aceea care s-a petrecut în inimile lor: ei au fost cei prinşi în mrejele lui Dumnezeu, în acel mod suav şi irezistibil care a marcat întotdeauna marile chemări ale lui Dumnezeu: “Doamne, Tu m-ai aprins şi iată sunt înflăcărat; Tu eşti mai tare decât mine şi ai biruit!”, exclamă Ieremia. Şi în cazul apostolilor, şi în episodul cu Isaia, totul gravitează în jurul chemării: “Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni. După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe El”. Mai târziu, Petru îşi va aduce aminte de toate acestea şi îi va spune lui Isus: “Iată, noi toate le-am părăsit şi Te-am urmat”.

Aceasta nu este o urmare oarecare a lui Isus, de pildă cum era aceea a mulţimilor, care îl urmau pentru a asculta cuvântul Său şi a mânca din pâini, ci este o urmare a lui Isus pentru a fi pescari de oameni, pentru a împărtăşi aceeaşi soartă, spre a fi colaboratorii Săi şi, în cele din urmă, a forma prima comunitate creştină, embrionul întregii Biserici. Apostolii sunt cei chemaţi care, la rândul lor, trebuie să îi cheme pe alţii.

În lectura a doua îi regăsim pe aceeaşi apostoli, după sărbătoarea Paştilor, în deplina lor activitate de pescari. În ce constă misiunea lor? În realitate ce au făcut ei? Ne-au transmis faptul că “Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi.” Cu alte cuvinte ei Îl mărturisesc prin predicarea cuvântului, şi această mărturie este ca o mreajă de dimensiuni imense, care este aruncată succesiv în valuri, repetându-se de fiecare dată miracolul pescuirii minunate. “A fost mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul.” O astfel de captură era o salvare: oamenii care îmbrăţişau credinţa şi proveneau din păgânism aveau senzaţia că au fost salvaţi din marea învolburată a pierzării, a întunericului, şi duşi în împărăţia luminii. Căderea în această mreajă este spre mântuire, nu spre pierzare. Poate că şi pentru acest motiv creştinii din primele veacuri, cu bucurie şi recunoştinţă, preferau să fie numiţi “peştişori” pescuiţi din mare.

Mărturia dată de apostoli este o transmitere mai departe (“v-am transmis… ceea ce am primit şi eu”); aceasta constituie a doua lor obligaţie esenţială: a fi garanţii, şi pentru a spune aşa, transmiţătorii tradiţiei. În aceasta se conturează deja magisteriul şi tradiţia care împreună cu Scriptura sunt coloanele sau stâlpii credinţei catolice. Tot ceea ce am spus până aici ar trebui să ne ajute să înţelegem mai bine lucrarea lui Dumnezeu, ca şi respectul pe care trebuie să îl avem pentru om, respect ce caracterizează planul Său de mântuire: “Ad homines per homines”. El merge la oameni prin oameni şi în felul acesta îi solidarizează chiar şi în mântuire.

Dar, aşa ca întotdeauna, nu ne vom opri aici: de pe planul înţelegerii va trebui să trecem pe planul actualizării Evangheliei. Astăzi ne vom opri mai cu seamă asupra unui lucru: Ce însemnă pentru poporul lui Dumnezeu faptul existenţei păstorilor şi a mai marilor, adică a autorităţii şi a ierarhiei în Biserică? Trăim într-o epocă în care sistemul de reprezentanţă este foarte discutat şi contestat. Acestui sistem i se opune la toate nivelele (şcoală, politică, întreprinderi) sistemul participării directe. Oamenii s-au săturat până peste cap de atâta reprezentanţă; refuză să mai fie reprezentaţi de alţii, lăsându-i pe alţii să ia decizii în locul lor, fără a-şi putea da seama despre ce este vorba şi a decide personal; într-un cuvânt, fără a putea dispune de propria lor libertate. Oamenii nu mai admit să fie ţinuţi în minoritate. Chiar şi în viaţa eclesială se simte o criză de felul acesta, însă aceasta, în loc să destrame acea “viziune catolică” a Bisericii, o purifică şi o reînnoieşte. Petru şi Paul, adică cei doi pilaştri, şi temeliile ierarhiei eclesiastice, au dat, să spunem aşa, o definiţie Oficiului Păstorului în Biserică. Cel dintâi spune: “Păstoriţi turma lui Dumnezeu care v-a fost încredinţată, supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie, aşa cum vrea Dumnezeu; nu pentru un câştig necinstit, ci din iubire, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei care v-au fost încredinţaţi, ci făcându-vă exemple pentru turmă”. Paul, vorbind la persoana întâi creştinilor din Corint, spune: “Nu că am fi noi stăpâni peste credinţa voastră, ci vrem să colaborăm şi noi la bucuria voastră, căci voi rămâneţi tari în credinţă”.

Acum, dacă privim retrospectiv, la felul cum erau raporturile dintre ierarhie şi popor înainte de Conciliul Vatican II (şi parţial mai sunt şi astăzi), observăm că Biserica se structurase într-o linie rigid verticală, care pleca de la Cristos la Papa, de la Papa la episcopi, de la episcopi la parohi, şi de la parohi la popor. Pe vremea aceea nu exista prea mult schimb de experienţă ori comunicare reciprocă, nici între Biserică şi Biserică, nici între categorie şi categorie din aceeaşi Biserică; credincioşii nu aveau prea multe contacte cu episcopul lor şi nici episcopul cu propriul lui popor; el ajungea la popor numai prin reprezentanţa parohilor. Însă lucrul cel mai grav era lipsa unui contact cu poporul lui Dumnezeu. Se răspândise, fie şi numai în teorie, convingerea că Dumnezeu nu face nimic în Biserică decât numai prin acea serie de intermediari: Papa, episcopi, preoţi. Toate aşa numitele “canale ale harului” (sacramente, cuvântul lui Dumnezeu, etc.) treceau prin ei. Păstorii, în această viziune, erau consideraţi ca reprezentanţii lui Dumnezeu pe lângă popor, ca reprezentanţi ai poporului pe lângă Dumnezeu, şi ca reprezentanţi ai Bisericii pe lângă puterile civile. Practic laicul era exclus de la orice participare la deciziile Bisericii. Exista un fel de procură la toate nivelele, chiar şi cu Dumnezeu: preoţii cred, se roagă, celebrează liturghii pentru popor; poporul plăteşte liturghii, plăteşte rugăciuni, dă bani clerului, preoţilor, şi crede că în felul acesta şi-a aranjat conştiinţa cum nici nu se poate mai bine. Asemenea lucruri nu trebuiesc generalizate, dar nici nu se poate tăgădui că de foarte multe ori se întâmplă întocmai.

Acest tipar de Biserică, bazat pe reprezentanţă, Conciliul Vatican II a început să îl înlocuiască cu modelul bazat pe participare directă, demonstrând acest lucru în diferite feluri şi ocazii. Convingerea este că Dumnezeu nu lucrează numai într-o anumită direcţie – de sus în jos – ci şi invers: de jos în sus. Cu multitudinea şi varietatea harurilor şi a slujirilor pe care Duhul Sfânt le inspiră direct în viaţa concretă şi de toate zilele a Bisericii, avem o bogăţie imensă în folosul întregii Biserici. Dacă în sacramente avem bogăţia patrimoniului comun de haruri (a căror împărţitoare este ierarhia), care trece în fiecare credincios, în haruri însă, bogăţia fiecărui credincios trece în patrimoniul comun. Ierarhiei îi revine sarcina de a deosebi şi de a autentifica harurile, şi nu de a le crea.

În multe comunităţi apare un cu totul alt raport între episcop, preoţi şi credincioşi, care nu mai este vertical ci triunghiular (în triunghi fiecare unghi este în legătură cu celelalte două); fiecare dintre cele trei componente este într-un raport direct cu celelalte două; fiecare dă şi primeşte. Convingerea de a fi, la un anumit nivel, cu toţii fraţi, cu toţii ucenici ai Unicului Învăţător, se bazează pe faptul de a fi, la un alt nivel, unii “Biserica învăţătoare”, alţii “Biserica ascultătoare”. Comunitatea eclesială nu constă în faptul că toţi credincioşii sunt în relaţii bune cu parohul, sau parohul, la rândul său, este în comuniune cu episcopul şi episcopul cu Papa, ci în faptul că toţi sunt şi se simt în comuniune cu toţi; în comunitate fiecare membru în parte este responsabil de întreaga comunitate. Atunci când Biserica trece prin mari încercări sau persecuţii, existenţa sau inexistenţa unei puternice legături între ierarhie şi popor este aceea care decide supravieţuirea sau nimicirea unei Biserici, aşa cum se observă în cursul istoriei.

În felul acesta va dispărea oare ideea sau oficiul ierarhiei? Nu. Oficiul ierarhiei este redescoperit în adevărata sa semnificaţie. În tot Noul Testament nu se spune nici un cuvânt despre ierarhie; acolo unde ne-am aştepta la aşa ceva (ca în Scrisoarea către Efeseni 4,11), în loc de “ierarhie” aflăm “diakonia”, adică slujire. Apostolii, păstorii şi învăţătorii se află în slujba comunităţii. Apostolii sunt slujitorii lui Cristos şi administratorii misterelor Sale.

Este surprinzător, însă foarte adevărat: în comunitatea în care s-a început a se trăi acest nou mod de prezenţă a păstorului, importanţa sa nu a scăzut, ci s-a dezvoltat. Poporul simte o mai mare necesitate de slujire sacerdotală; îl iubeşte mai mult pe preot – bineînţeles, atunci când el îşi iubeşte toţi enoriaşii fără părtinire – şi este mai dispus a asculta de propriul păstor. Apoi, a concelebra Sfânta Liturghie alături de episcop este cu adevărat un eveniment. Episcopul nu mai este numit cu titlurile de: Excelenţă, Înalt Preasfinţite etc., ci pur şi simplu “frate” sau “părinte”, dar cu toate acestea se observă un mai profund sentiment de reverenţă şi de dragoste, cu totul altul, diferit de sentimentele lumii care se bazează pe rang. Este şi natural să fie aşa: într-un organism reactivat, noua vivacitate a tuturor mădularelor nu anulează importanţa nici unui mădular, şi o respectă pentru că îl stimulează să poată produce mai mult.

Prin aceasta păstorii imită stilul lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii. Dumnezeu, cu toate că ar fi putut, nu a dorit să facă totul singur, lăsându-i pasivi pe destinatarii mântuirii, ci i-a făcut colaboratori ai Săi, i-a făcut părtaşi şi coresponsabili. Preotul care a înţeles aceasta nu se substituie pe sine laicilor întru toate, nici chiar în administrarea bunurilor, ci caută mai degrabă a descoperi multiplele energii spirituale şi haruri turnate de Duhul Sfânt printre credincioşii săi, spre a le pune în slujba întregii comunităţi, devenind în felul acesta un adevărat colaborator la bucuria şi bunăstarea poporului.

Această misiune îşi are momentul ei culminant chiar acum în Sfânta Împărtăşanie. Consacrând pâinea şi vinul, preotul, care îl reprezintă pe episcop, împreună cu tot poporul reunit în jurul lui, prin puterea Duhului Sfânt care se coboară asupra darurilor, face ca această amintire să se transforme în prezenţă şi prezenţa lui Isus să se transforme în bucurie: “Vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin