Predici

Deja duminica trecută se percepuse faptul că textele Cuvântului lui Dumnezeu punctau asupra acelui “Azi” pronunţat de Isus în evanghelie. Dacă textul din Neemia (adică prima lectură a duminicii trecute) prezenta deja efectele acelui Cuvânt în viaţa tuturor persoanelor: bătrâni, adulţi, tineri, copii, deci a celor care erau capabil să înţeleagă (au început să plângă – cf. Ne 8,9), efectele “predicii” (incredibil de scurte, ideală, ar spune şi credincioşii care ne ascultă – cel puţin văzând textul evanghelic!) a lui Isus le vedem în evanghelia de azi.

À propos de acest “azi”. Este cuvântul-cheie din “predica” lui Isus, ceea ce, din câte se pare, dezlănţuie reacţiile (ostile) ale publicului care a ascultat “citirea” şi mai ales comentariul făcut de Isus (să ne amintim că şi în cazul episodului narat de prima lectură de duminica trecută, poporul plânge după ce leviţii explică sensul Cuvântului Legii lui Dumnezeu) le vedem duminica aceasta. Ei bine, acel “astăzi” pronunţat de Isus nu era, din punct de vedere formal, o noutate absolută în a comenta un text biblic: deja cartea Deuteronomului (mai exact, tradiţia deoteronomistă) “actualizează” mesajele date de către Dumnezeu prin Moise poporului care ieşea din Egipt generaţiilor succesive ca şi cum chiar în momentul respectiv ar fi prima oară când Dumnezeu se adresează poporului (cf. de exemplu Dt 4); tradiţie pe baza căreia se împământeneşte metoda utilizată în fiecare sâmbătă în cultul celebrat în sinagogă şi preluată mai apoi (şi) de către rabini. Deci dacă era o tehnică cunoscută, unde stă “noutatea” lui Isus care a provocată reacţiile din evanghelia de azi, sintetizate în voinţa de a-l arunca în prăpastie, deci de a-l ucide?

“Punct şi de la capăt!”: cred că aici este noutatea lui Isus. Acel “astăzi” rostit de Isus în sinagoga din Nazaret are această semnificaţie. E ca şi cum ar spune: “până acum aţi auzit de o grămadă de ori acest “azi” al Cuvântului lui Dumnezeu”, dar nu au existat decizii concrete prin care acest cuvânt să “coboare” în viaţa voastră de fiecare zi, pentru a-i da sens şi gust”. Deci, această “punctualizare” a lui Isus a produs acele efecte cu siguranţă nu pentru că “învăţa cu autoritate, nu ca farizeii lor” (Mc 1,27), ci pentru că cerea personalizarea, subiectivizarea Cuvântului lui Dumnezeu abia ascultat. Aici este noutatea lui Isus. Pentru că e foarte uşor să se cadă în ispita: “Dumnezeu vorbeşte poporului său în fiecare zi; vorbeşte bisericii în duminica asta … da, nouă ca şi comunitate, adică “tuturor şi nimănui”. Se întâmplă des (şi pe timpul lui Isus, şi pe timpul nostru) ceea ce Ezechiel observa în experienţa profetică personală: “Iată, tu eşti pentru ei ca un cântec de dragoste al unui cântăreţ care are o voce frumoasă şi ştie să cânte bine; ei ascultă cuvintele tale, dar nu le pun în practică” (Ez 33,32). E frumos, ne place să ne delectăm cu idei interesante, inteligente, cu un text (ascultat sau citit) poetic care ne încântă/încălzeşte inima. “Ce frumos a predicat preotul azi!”, auzim uneori în gura oamenilor care au participat la sf. Liturghie duminicală.

“Punct şi de la capăt!”. Lui Isus nu-i ajunge delectarea (vezi: “ochii tuturor erau îndreptaţi către el”) sentimentală pe care o (poate) produce “lecturarea” şi explicarea Cuvântul lui Dumnezeu la nivel comunitar (vezi, “tuturor şi nimănui”). El vrea ca fiecare să simtă, mai mult, să fie convins că Dumnezeu vorbeşte în mod personal, fiecăruia în parte. Acel “astăzi cuvintele Scripturii se împlinesc – spune textul grec – în urechile voastre” (sau, cum traducem în româneste, “azi se împlinesc cuvintele scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre”) are sensul de “azi, pentru tine, cel care asculţi cuvântul lui Dumnezeu, aceste cuvinte au un scop precis, au o invitaţie sigură, se referă la o schimbare pe care trebuie să o faci în viaţa ta (mai ales cea spirituală). Care?

Aici fiecare este invitat să (re)cunoască unde trebuie să “pună osul la treabă”. Ca şi o sugestie generală (dar nu non-personalizată), îmi place să văd concretizarea acestui “astăzi” în provocările făcute de Paul în a II-a lectură. Ce frumos “sună” imnul iubirii! Ce profunzime are această iubire-dăruire! (cf. Ey 33,32). Dar şi aici: “punct şi de la capăt!” Nu e de ajuns că este frumoasă (estetismul iubirii este molipsitor, oricum şi de oricine ar fi prezentată această iubire … oare de ce?), nu e de ajuns că sună bine, excelent (am zice noi “că bine mai zice!”). E nevoie de acel “azi” care încearcă să pună în practică această iubire “îndelung răbdătoare, binevoitoare, care nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută propriile interese, nu se mânie, nu ţine seamă de răul primit … toate le iartă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură”. Iată deci motive de examen de conştiinţă, o posibilitate de autoverificare pentru fiecare dintre noi. Luând una câte una din aceste caracteristici ale iubirii enumerate de Paul, ne-am putea întreba: “dar este cineva care le pune în practică, sau care măcar încearcă?”. Sigur, uitându-ne în jurul nostru, în societatea noastră, ni se pare că ceea ce propune Paul este o utopie, că, de fapt, nimeni nu poate face aşa ceva – par inumane cerinţele acestei iubiri. Pe lângă faptul că este aproximativă această observaţie, aproximaţie alimentată mai ales de mass-media (să ne gândim la Maica Tereza, la Ghandi etc.), e sigur că acest “soi” de iubire practicată este soluţia pentru o lume mai bună, pentru o familie armonioasă, pentru o politică internaţională corespunzătoare şi adecvată tuturor oamenilor (şi nu numai unor categorii sociale), pentru o Biserică unită şi coerentă, capabilă să mărturisească evanghelia iubirii şi să contagieze.

Dar problema este că atunci când e vorba de a concretiza la nivel personal, începem să “fim îndelung răbdători, binevoitori … iertători (până la incredibil!), plini de speranţă, ba chiar îndurători, dar NU cu aproapele, ci cu NOI înşine. Cu alte cuvinte, am vrea mai să “facem proba” (că tot e la modă această tehnică!) a acestei iubiri pe “spatele celuilalt”, a celorlalţi; şi acest lucru nu este nicidecum “altruismul care nu caută propriile interese”, ci din contră.

Cât suntem de inventivi în a da altora “reţete de a iubi” (uitaţi-vă la televizor şi constataţi cum toate publicităţile – dar nu numai – la urma urmelor sugerează acest lucru), dar când e vorba să punem noi în practică, începem să ne gândim: “dacă sunt rabdător cu soţul/soţia, cu copilul, cu prietenul, cu profesorul, cu studenţii etc, nu cumva îşi ia nasul la purtare? Nu cumva dacă îi dau un deget îmi ia toată mâna? Nu cumva apoi se crede că e mai “mare, mult, bogat, inteligent etc” decât mine? Ia că “îi arăt”/îl învăţ eu cum se face! Că dacă nu îl învăţ eu, cine o va face? Cu alte cuvinte, nu eu trebuie să încep, ci celălalt … pentru că eu ştiu prea bine ceea ce trebuie făcut.

“Punct şi de la capăt!”, însă, spune Isus, mie, azi; adică, modul de a schimba lumea (se înţelege, în mai bine) nu începe de la celălalt, ci de la mine: eu sunt primul care trebuie să modific modul de a mă raporta la alţii (deci, şi la societate, lucruri, situaţii), la mine, la Dumnezeu. Acest lucru înseamnă acel “astăzi se împlinesc cuvintele Scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre”. Da, e adevărat că e mult mai uşor să nu ne lăsăm “zgândăriţi” de provocările Cuvântului lui Dumnezeu şi să rămânem în “bălăceala vieţii noastre banale de fiecare zi”. Dar atunci să nu ne mirăm de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. E mult mai uşor să ne simţim “jicniţi” de acest Cuvânt şi, deci, să căutăm orice metodă pentru a-l arunca în prăpastie (sau să-l punem în cepi, aşa cum s-a întâmplat lui Ieremia profetul), reducându-l la tăcere. Şi nu există tăcere mai mare (şi, deci, mai vinovată) decât aceea în care răsună Cuvântul lui Dumnezeu (care se împlineşte, devine concret “Astăzi”) şi este perceput la nivel comunitar, adică “pentru toţi şi pentru nimeni”.

“Punct (cât priveşte gândurile mele) şi de la capăt!” (fiecare la nivel personal).

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin