Isus la nunta din Cana
Autor: Diverși alți autori
Copyright: Pastoratie.ro
Duminica a II-a de peste an (Anul C)
Enunțarea și încadrarea
Timpul Crăciunului, marcat de tandrețea și bucuria nașterii pruncului Isus, s-a încheiat. Viața merge mai departe și își urmează cursul. Suntem în Duminica a II-a din Timpul de peste an. În următoarele duminici ni se vor propune câteva secvențe de la începutul celei de-a treia Evanghelii[1] și ultimele capitole din prima scrisoare către Corinteni[2] În prag de nou timp liturgic, dar și de an, în această duminica, însă, și aceasta se verifică în toți anii liturgici, Biserica ne prezintă prima “minune” pe care Isus a făcut-o la începutul activității sale publice.
Evenimentul nunții din Cana, pe care ni l-a prezentat apostolul Ioan, în Evanghelia acestei duminici, nu este nicidecum un simplu “semn“[3]. Ioan a participat la aceasta nuntă și este garantul istoricității evenimentului pe care ni-l prezintă. Cu siguranță, însă, el nu are intenția de a ne prezenta o nuntă de la țară, din acel timp. Nunta la care participase în tinerețe, împreună cu Isus și cu ceilalți apostoli, a fost subiectul unei meditații continue timp de cincizeci sau șaizeci de ani, până când evanghelistul l-a cristalizat în Evanghelia pe care a redactat-o.
Putem spune că Evanghelistul Ioan ne prezintă astăzi o cateheză minunată. El ne invită să depășim aspectul anecdotic al relatării pentru a pătrunde în interpretarea simbolică, profundă, a evenimentului pe care ni-l descrie. Acest eveniment este un “semn”, este o minune, este o “teofanie” care cuprinde o semnificație bogată. Ne vom referi în special la sfânta euharistie și la sacramentul căsătoriei.
Prezentarea
La prima vedere, nunta relatată este destul de neobișnuită: nu se vorbește de mireasă…, mirele abia este menționat, sunt semnalate anumite lipsuri în organizare, lipsuri care pot influența negativ bucuria sărbătorii, se apelează în ultimul moment la intervenția lui Isus, care specifică faptul că încă nu a venit “ceasul” său, nunul rămâne uimit de cele întâmplate.
În realitate, însă, suntem în fața unei adevărate liturgii care se desfășoară. Ziua nunții, “a treia zi“, în limbajul primilor creștini evocă ziua “gloriei” lui Isus[4] iar “ora“, “ceasul” lui Isus, de asemenea, este o expresie pascală care se identifică tot cu “gloria” sa[5]. Specificarea cronologică are și un sens teologic, deoarece se referă la săptămâna inaugurată de revelarea lui Isus Cristos[6]. Astfel, Isus, fiul tâmplarului din Nazaret, chemat să participe la o nuntă din satul vecin, ne invită să descoperim, prin intermediul cuvintelor și al gesturilor, care este “ființa” sa.
În Evanghelia sa, Ioan nu o menționează pe Sfânta Fecioară Maria decât la început, la nunta de la Cana, și apoi la sfârșit, la picioarele crucii…, fără a-i prezenta numele de Maria. El o descrie însă în legătura sa specială pe care o avea cu Isus: “mama sa“. Sfânta Fecioară observă lipsa din organizarea nunții. Asemenea faraonului, care a recunoscut în Iosif înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu, și care îi trimitea pe egipteni la Iosif ca să le dea pâine[7], cu o grijă deosebită, Maria se retrage din fața fiului ei și îl arată ca fiind personajul principal, spunând: “Faceți tot ce vă va spune“.
Evanghelia ne prezintă apoi o serie întreagă de detalii semnificative. Cei din antichitate țineau mult la simbolismul numerelor: dacă șapte era cifra perfecțiunii, atunci șase poate fi înțeles ca o imagine a imperfecțiunii. Cele șase vase de piatră folosite pentru spălările rituale ale evreilor sunt semnul unei situații învechite și ieșite din uz, al unei practici religioase depășite. Servitorii umplu vasele “cu vârf“, ca semn al abundanței, și primesc misiunea de a duce mai întâi nunului. Isus înfăptuiește minunea. Ce surpriză pentru nun: 600 de litri de vin bun! Atât de uimit este încât se înșeală și îl confundă pe mire cu Isus! De fapt, evanghelistul Ioan va afirma explicit că adevăratul “mire” este Isus[8] și ne oferă și interpretarea acestui eveniment: Isus și-a revelat identitatea iar ucenicii au început să creadă în el.
Interpretarea și actualizarea
Dacă duminica trecută, când am sărbătorit Botezul Domnului, am văzut că Dumnezeu l-a confirmat pe Isus ca Mesia și ca Fiul său preaiubit, astăzi, Isus însuși ne arata că Gloria lui Yahveh este asupra lui și lucrează prin el. Gestul săvârșit de Isus la Cana este o “epifanie” mesianică. Acesta nu este numai primul dintre semne, ci este modelul tuturor minunilor pe care Isus le va face și cuprinde un simbolism multiplu: cristologic, marian și eclesial.
Isus ne sugerează mai întâi că nu a venit ceasul său, însă ne asigură că va veni.
Este semnificativă această imagine în care Dumnezeu însuși, izvorul oricărei iubiri, este prezent în persoana lui Isus, ca invitat, la celebrarea acestei nunți. Din nefericire, mai sunt și lipsuri. “Mama lui Isus” observă că lipsește vinul, expune fiului ei situația și se încrede în el. Nu știe ce va face Isus, însă știe ceea ce îi lipsește lui Israel. De aceea nu se adresează nunului, ci unicului care poate să găsească o soluție: îi cere lui Isus să anticipe “ora” manifestării sale. Nu era suficient vin, sau poate, cine știe, lipsea chiar iubirea… Atenția și grija maternă a Mariei observă orice lipsă. Maria observă o lipsă profundă: în simbologia Vechiului Testament vinul reprezenta plinătatea bucuriei și a iubirii dintre mire și mireasă[9]. Maria se situează astfel între vechea și noua alianță iar prima “manifestare” a gloriei lui Isus trece prin “mama sa“.
Lipsa vinului poate fi simbolul tuturor carențelor noastre profunde. Există destule situații în care parcă nimic nu mai merge: uneori apare o lipsă continuă, nu se întrevede nici-o soluție la situația în care ne aflăm. În acest caz, trebuie să apelăm la altcineva, la Cel Atotputernic, la cel care ne poate salva. Să fim atenți, să auzim și să ascultăm de cuvintele “mamei lui Isus“: “Faceți tot ceea ce vă va spune“.
Isus transformă apa în vin. Și ce cantitate: 600 de litri! Vinul devine astfel semnul bogăției bunurilor mesianice pe care Isus le inaugurează cu această primă minune. De fapt, timpurile mesianice prevestiseră imaginea banchetului în care trebuia să curgă vin din belșug[10]. Să nu uităm nicicum că Ioan scrie Evanghelia într-o perioadă în care deja de ani de zile comunitatea creștină se aduna pentru a celebra un banchet în cadrul căruia curgea un “vin” tainic. Cu siguranță, banchetul lui Isus de la nunta din Cana evoca pentru primii creștini ultima sa cină pe care o luase împreună cu ucenicii săi, Cina cea de taină, în care Isus transformase vinul în sângele său… în așteptarea banchetului definitiv pe care Isus îl anunțase deja:”De acum înainte nu voi mai bea din fructul viței de vie până în ziua în care voi bea un vin nou în Împărăția Tatălui meu“.
Cât de frumos ar fi ca atunci când bem un vin bun să ne gândim că Dumnezeu a făcut din acesta un “semn” al prezenței sale! Dumnezeu dorește să ne împărtășească bucuria sa. Dumnezeu nu vrea să ne lipsească iubirea sa. Fiecare liturghie este semnul și sacramentul bucuriei și al iubirii lui Dumnezeu. La fiecare liturghie este oferit sângele lui Isus, semnul iubirii sale. Fericiți sunt toți cei invitați la ospățul Domnului!
Isus, mirele de la nunta din Cana, ne oferă cheia interpretării esențiale a minunii pe care o realizează: “De acum înainte acesta este vinul pentru banchetul de nuntă, acesta este potirul noii alianțe încheiate în sângele meu“. Oare de ce aceste cuvinte pe care le cunoaștem atât de bine nu își găsesc suficient spațiu în viața noastră, atât de agitată? Ar trebui barem să ne oprim din când în când din iureșul acestei lumi și cel puțin în ziua Domnului să vedem că Liturghia este misterul iubirii.
O lungă și admirabilă tradiție specifică Vechiului Testament îl prezenta pe Dumnezeu ca mirele omenirii. În prima lectură a acestei duminici l-am ascultat pe Isaia cum ne-a prezentat arzătoarea “declarație de iubire” a Domnului: “De acum nu te vor mai numi «cea părăsită», ci te vor numi «Bucuria mea», «Mireasa mea». După cum se unește în căsătorie tânărul cu fecioara, la fel cel care te-a zidit se va uni cu tine. Și după cum mireasa este bucuria mirelui, la fel tu vei fi bucuria Dumnezeului tău“[11].
Noul Testament a preluat această imagine. De altfel, așa cum am remarcat, nu suntem la o nuntă obișnuită, iar mirele nici nu este menționat. Și cum adevăratul mire este Isus, adevărata mireasă este această “femeie“, căruia Isus îi atribuie un simbolism profund. Mireasa lui Dumnezeu este Israel, care așteaptă o nouă Alianță. Acest nou Israel, acest popor logodit cu Dumnezeu în noua Alianță, este acum Biserica. Iar Maria reprezintă pe amândoi: ea este atât “fiică a lui Israel“, cât și “imagine a Bisericii“. Putem spune că mireasa nemenționată de la această nuntă suntem noi. Cât de mult ne iubește Dumnezeu! În persoana lui Isus Cristos, Dumnezeu s-a logodit cu omenirea… atât la bine, cât și la greu.
Cum nu ne copleșește iubirea divină! Misterul lui Cristos, istoria mântuirii, realitatea sacramentală a Bisericii au fost rânduite de Dumnezeu în realități simple, existențiale, care fac parte din țesutul obișnuit al vieții și care sunt suportul vizitei și prezenței lui Dumnezeu în mijlocul nostru. A mărturisi credința în Cristos, a trăi credința în Biserică, înseamnă a trăi ca mirii, în bucurie și siguranță. Și aceasta pentru că mirele, Isus, este fidel; pentru că mireasa, Biserica, este întotdeauna frumoasă, împodobită cu toate darurile necesare, cu toate carismele, cum ne spune sfântul Paul în cea de-a doua lectura, daruri pe care Duhul Sfânt le distribuie nu pentru privilegiul unuia, ci pentru binele tuturor; pentru că chiar dacă începe să lipsească “vinul” există cel care să transforme în vin până și apa.
Ne ducem traiul într-o perioadă în care sacramentul căsătoriei este asaltat de multe probleme. Nu în zadar ni se propune în această duminică Ziua Mondială a Migrantului și a Refugiatului, cu tema: “Familia migrantă“. Mesajul papei Benedict al XVI-lea, dat la 28 octombrie 2006 pentru această zi, face o paralelă între Familia sfântă de la Nazaret și creștinii de astăzi. În mesajul său, Sfântul Părinte se adresează atât de clar și direct familiilor de astăzi, care sunt asaltate de atâtea și atâtea provocări, venite din partea unei lumi care nu dorește să-l recunoască pe Dumnezeu ca mire. Pe situl Diecezei de Iași am citit reflecția pe care profesorul Vincențiu Ciocan a prezentat-o la Traian, județul Neamț, despre familiile migranților, pe care le invită fie să emigreze împreună cu Dumnezeu, fie să rămână acasă și să caute soluții la problemele zilnice. Vă sugerez să citiți această prezentare. Cred că poate să înfioreze și să neliniștească pe oricine. Însă nu este suficient. Îndemnul monseniorului Piergiorgio Saviola, directorul general pentru migranți, cred că este cât se poate de potrivit și adaptat pentru această situație: ar fi josnic să arătăm cu degetul, în semn de denunț, spre familiile migranților; înainte de toate ar trebui să ne întrebam asupra modului în care ne apropiem de aceste familii prin gesturi de simpatie și de solidaritate; mai mult, să fim atenți, asemenea Mariei din Evanghelia de astăzi, care intervine cu eficacitate în favoarea noii familii de la Cana.
Asemenea Mariei, care este imaginea Bisericii, suntem chemați și astăzi să facem la fel: să observăm lipsurile celui care suferă, ale celui care ar vrea să benchetuiască întotdeauna și încheie prin a consuma totul, dar fără ca să se sature; să știm să ne interesăm de toate, nu numai de ceea ce este indispensabil pentru a supraviețui, ci de ceea ce ne ajută să trăim după voința lui Dumnezeu, fără a ne ascunde și fără a risipi; să învățăm să privim împreună, cu acea privire contemplativă care ne permite să ne adresăm Celui care poate să facă ceea ce la oameni este imposibil, să ne încredem în el, să așteptăm. Să nu ne pierdem! De fapt aceasta este privirea celui credincios care nu se îndoiește de fidelitatea lui Dumnezeu, care nu se preocupă numai de sine, de locul său de muncă si de propriul câștig, ci înțelege și se interesează de “setea de vin” a atâtor confrați de-ai săi, care poate au pierdut gustul vieții. Da, mai este privirea celui care nu îl arată cu degetul pe cel vinovat, nu acuză, nu apostrofează pe unul și pe altul, nu se răscoală împotriva providenței.
Mărturie
Duminica trecută mergeam cu mașina să celebrez pentru a cincia oară sfânta liturghie la San Cesareo, pentru comunitatea de români. Îmi calculasem cu minuțiozitate timpul. Îmi propusesem să ajung cu 30 de minute înainte. Mai aveam vreo cinci kilometri până la biserică. Tocmai când am ajuns în dreptul unei stații de autobuz, pe dreapta, mi s-a părut că recunosc un bărbat pe care-l mai întâlnisem la liturghiile din biserica spre care mă îndreptam. Am încercat să mă uit în spate, nu vedeam mare lucru și am avut o mică ezitare… Mi-am continuat drumul și la prima posibilitate, am întors și m-am îndreptat spre stația de autobuz. Era Valentin. S-a bucurat că l-am recunoscut. De două ore plecase de acasă pentru ca să parcurgă cei aproximativ 9 kilometri pe care-i avea până la biserică. Își calculase și el bine timpul. Soția plecase înaintea lui cam cu o oră și îmi spunea că ar fi trebuit să ajungă deja. El a mai întârziat… Prin burnița deasă, pe marginea șoselei strâmte, fără acostament și destul de aglomerate, a mers cam patru kilometri pe jos, iar acum spera să vină un autobuz. M-am rușinat de ezitarea mea. Nu am mai avut cuvinte și cred că nu mi-aș fi iertat ușor faptul de a nu mă fi întors și să verific. Printre credincioșii români care erau în biserică, aveam să-l caut cu privirea. Era împreună cu soția lui. Mi-au dat o lecție și mi-au transmis, fără să-mi rostească, prin fapte și nu prin vorbe, că duminica jertfesc șase ore din timpul lor pentru a participa la sfânta Liturghie. În acea zi mi-au oferit o mărturie vie a credinței și a dorinței lor de a răspunde împreună, soț și soție, la invitația lui Cristos de a participa la ospățul euharistic și de a se împărtăși din “vinul” său.
Îndemn final
Câte familii de astăzi oare nu constată în mod dureros că “nu mai au vin“? Poate ca suntem chiar și noi în această situație. Dacă da, iubirea este cea care ne lipsește! Isus este cel care ne-o poate dărui! La această liturghie, Isus ne invită pe toți să se împărtășim din potirul său, să bem “vinul” său, care este “sângele” său, să ne apropiem cu încredere de izvorul iubirii sale, “iubire care s-a dăruit cu totul până la sfârșit“[12].
Pr. Mihai Roca
(Roma, 14 ianuarie 2007)
Bibliografie:
· Masini, Mario (coord.), 1988, Ascolta la Parola, Messaggero, Padova, p. 167-191.
Quesson, Noël, 1991, Parole de Dieu pour chaque dimanche, Droguet & Ardant, Navarra,
p. 149-154.
[1] Luca 4,14-6,45
[2] 1 Corntenii 12,4-15,58
[3] Pentru evanghelistul Ioan, transformarea apei în vin este prezentată ca un „semn”, mai mult, ca „începutul celor șapte semne”, ca prototipul semnelor înfăptuite de Mesia. Această minune este un „semn” pentru că descoperă „gloria” lui Isus. Sinopticii folosesc termeni ca „forță”, „putere”, atunci când prezintă minunile lui Isus. Ioan, însă, vorbește de semne care arată natura divină a lui Isus, care dezvăluie că el este cu adevărat Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
[4] Matei 16,22;17,23;20,19; Luca 9,22;18,33;24,7; Fapte 10,40
[5] Ioan 7, 30;8,20;17,1.5
[6] „Săptămâna” descoperiri lui Cristos începe cu întâlnirea dintre Ioan și cei trimiși de către iudei (In 1,19 ș.u.), continuă cu mărturia lui Ioan care îl arată pe Mielul lui Dumnezeu (In 1,29 ș.u.), primii doi ucenici (In 1,35 ș.u.), chemarea lui Filip, întâlnirea cu Natanael (In 1,43 ș.u.) și culminează cu participarea la nunta din Cana în „cea de-a treia zi” (In 2,1).
[7] Geneză 41,55: „Mergeți la Iosif și faceți tot ceea ce el vă va spune”
[8] Ioan 3, 29
[9] Cântarea Cântărilor 1,2 („Iubirea ta este mai bună decât vinul”); 7,10 („Gura ta este un vin generos”)
[10] Isaia 25,6; Amos 9,14; Osea 2,16; Ioel 4,18; Ieremia 31,12
[11] Isaia 62,1.5; Osea 2,21; Ezechiel 16,8
[12] Ioan 13,1
