Predici

În sărbătoarea Sfintei Familii am spus la o predică că una dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă familia autohtonă de azi e problema alcoolismului. Într-o dimineaţă de Advent, tot la o predică, inspirat de gestul strămoşului nostru dac Burebista care, văzând că nu-i mai vin oamenii la oaste din cauza vinului, a pus să se taie toate viile, sugeram apocaliptic credincioşilor că mai bine îşi iau topoarele şi fac praf toate butoaiele din beci decât să ardă cu ele cu tot în iad. Şi iată că azi, la evanghelie, Isus dă de băut la un sat întreg de oameni, şi nu puţin, ci 600 l de vin! Sau ca să fim corecţi, după ce aceştia au băut tot vinul pe care mirele şi-l pregătise pentru nuntă – şi presupun că ştia cam câţi oaspeţi va avea şi cam cât vin îi va trebui, dar probabil că, în seara respectivă, setea a fost mai mare -, Isus le mai dă de băut încă 600 l de vin. Şi încă ce fel de vin! Aşa de bun că l-a năucit din prima pe naşul mare. Şi încălziţi fiind de vinul celălalt, şi văzând cât e de bun ăstalalt, vă daţi seama că n-au stat să se uite la el, dar au băut cu încredere. Or, după ce Isus face un asemenea gest, mai predică părinte despre alcoolism!

Mai exagerez şi eu, poate n-a fost chiar aşa. Evanghelia a surprins doar esenţa. Indiferent de amănunte însă, Isus Cristos mi-a dat la Cana Galileii o zdravănă lecţie de creştinism. Şi m-a învăţat să privesc puţin altfel viaţa şi credinţa creştină. Mi-am dat seama de următorul lucru. Deşi în Biserică cei mai mulţi dintre membri sunt laici, tonul într-ale credinţei e dat mai ales de călugări şi preoţi. Ei predică, ei dau legi, ei fac cel mai mult teologie, într-un cuvânt, aşa cum am spus, ei dau tonul în Biserică. Călugării şi preoţii sunt însă persoane care au despre viaţă o concepţie mai sobră, mai austeră, pentru că ei înşişi au renunţat la viaţa lumească pentru altceva. Şi poate, neintenţionat, atunci când dau tonul, prezintă viaţa puţin prea sobru, prea auster, prea în nuanţe de gri, ajungând poate chiar să exagereze şi să prezinte creştinismul ca o credinţă anti-viaţă, adică împotriva bucuriei de a trăi. Şi au făcut ca, uneori, la credincioşi, orice bucurie pe care le-o oferă viaţa să fie asociată cu un sentiment de vină. Mă bucur de o mâncare bună, de un pahar de vin, de o distracţie, dar parcă ceva din mine îmi spune că nu e bine, că nu se cade, că plăcerea e un păcat, că eu trebuie să mă abţin, să mă jertfesc, să renunţ. Şi se întâmplă că până şi soţia care se bucură de şi cu soţul ei, deşi ştie că nu face niciun păcat, se simte totuşi vinovată şi impură. Pentru că un adevărat creştin trebuie să fie un om al jertfei, al renunţării, al postului, un om care nu se lasă ademenit în niciun fel de bucuriile lumeşti. Şi dacă întrebi pe mulţi creştini ce înseamnă pentru ei a fi creştin, îţi răspund că a fi creştin înseamnă să nu faci asta, să nu faci asta şi să nu faci asta. De ce au ajuns tinerii să nu mai iubească Biserica şi pe Cristos? Pentru că cine are nevoie de o religie care mai mult îmi interzice decât mă încurajează? Care nu mă lasă să mă bucur de nimic în viaţă? De o religie trăită cu biciul în mână, ciliciul în jurul corpului şi cenuşa pe cap? De o religie care face din viaţă un praznic şi din orice bucurie ori plăcere un mormânt? De o religie care mă învaţă că viaţa e doar dincolo şi că tot ce-i aici e aparenţă, e un test, o paranteză, şi că trebuie să trăiesc mereu crispat, atent în fiecare moment să nu mai greşesc cu ceva şi întrebându-mă la fiecare respiraţie: oare ce păcat am mai făcut? Cine are nevoie de o astfel de credinţă?

Nu-i aşa că la atenţionarea Mariei – “Vezi că nu mai au vin!” -, creştinul adevărat ar fi răspuns: “Ce treabă ai tu femeie cu vinul lor? Nu-i de ajuns că am venit aici, deşi un om serios ca mine nu ar trebui să se coboare la astfel de distracţii lumeşti? Nu vezi că mulţi sunt deja ameţiţi? Ce vrei, să-i îmbătăm pe toţi” Isus, însă, mă surprinde la nunta din Cana Galileii. Mă surprinde în special că a ales să-şi înceapă activitatea publică la o nuntă. Ce salt! Vechiul Testament se termina în deşert, cu un om îmbrăcat în piele aspră de cămilă şi având drept hrană ierburi amare, iar Noul Testament începe la o nuntă, cu dans, bucate alese şi vinuri nemaipomenite. Oare e întâmplător că Isus începe aşa? Oare nu vrea să ne spună că odată cu el s-a terminat cu oprimarea, cu încruntarea şi cu deprimarea şi că au venit în sfârşit timpurile mesianice? Că a venit în lume Mirele şi că din acel moment începe marea nuntă a lui Dumnezeu cu oamenii? Şi ceea ce s-a întâmplat la Cana Galileii, nu se va repeta de atâtea ori în viaţa lui Isus? Îl vedem pe Isus postind toată ziua? Nu! A făcut-o o singură dată şi bine, 40 de zile de deşert şi pregătire. Îl vedem încruntat şi rigid? Doar când stă de vorbă cu farizeii ori alungă comercianţii din templu. Îl vedem însă de atâtea ori stând la masă şi bucurându-se cu oamenii. Şi Evangheliile notează aşa de multe asemenea momente încât am putea afirma că Isus nu pierdea nici un moment să stea cu cineva la masă. Îl vedem stând la masă cu vameşii, care erau oameni bogaţi şi presupun că nu mâncau chiar orice. Îl vedem stând la masă cu prietenii săi, Lazăr, Maria şi Marta, iar aceasta din urmă trebăluia de zor căci pregătea cu siguranţă ospăţ mare. Îl vedem luându-le apărarea ucenicilor atunci când farizeii îi acuză că nu postesc, spunându-le să-i mai lase cu postul că acum e Mirele cu ei. Îl vedem la Cina cea de Taină mâncând şi bând cu ucenicii. Îl vedem chiar şi după înviere când pentru a dovedi că nu-i nălucă, ce face? Cere ceva de mâncare! Nu vrea să fac din Isus un gurmand şi un chefliu, Doamne fereşte, dar trebuie să înţelegem că Isus a iubit viaţa, că nu a respins plăcerea de a trăi, că nu a respins bucuriile noastre lumeşti. Şi dacă a aşezat drept început al activităţii sale publice o nuntă, e tocmai pentru a arăta că Dumnezeu nu iubeşte deşertul, pălămida, puţinătatea, foamea, lipsa, acreala, încruntarea, ci belşugul, bucuria, plinătatea, viaţa. La nunta din Cana Galileii, subliniază Nicolae Steinhardt în comentariul său la această scenă, la care am tras cu ochiul încropind aceste gânduri, Isus se prezintă ca Domn al belşugului, al bucuriei şi al darului.

Generaţia de azi nu greşeşte când iubeşte atât de mult viaţa, când caută atât de mult să se bucure de orice în viaţă. Cum ar putea să n-o facă? Cum ai putea să fii tânăr şi să nu vrei să te bucuri din plin de viaţă? De viaţa aceasta concretă de pe pământ? Greşeala pe care o face e însă faptul că exagerează. Extremismul nu aduce nimic bun în viaţă. Şi aşa cum e greşit să predicăm doar bici, jertfă şi cenuşă, e la fel de greşit a urmări doar plăcere, veselie şi nunţi. Pentru că şi una şi cealaltă te îngustează şi nu te mai lasă să trăieşti adevărata viaţă. Trageţi cu ochiul şi la viaţa scrupuloşilor şi la destinul starurilor din ultima vreme şi vedeţi că viaţa lor a sfârşit în nenumărate cazuri dezastruos. Isus a iubit viaţa, dar a fost un om echilibrat. Îl vedem şi la nuntă şi în pustiu. Şi petrecând serile la ospeţe, dar şi stând cu nopţile în rugăciune. Pentru că există un mod nobil de a te bucura de viaţă. Aceasta ne-a învăţat Cristos când ne-a spus că el este Viaţa: că există un mod dumnezeiesc de a te bucura de viaţa pământească. Acesta este creştinismul: nu religia care te învaţă cum să fugi mai bine de viaţă, dar religia care te învaţă cum trebuie să te bucuri cu adevărat de Viaţă. Pentru că viaţa e o explozie de a fi, nu de a nu fi, e nuntă şi nu înmormântare. Slăvit fie Domnul, adevăratul Mire de la Cana Galileii, că ne-a învăţat aceasta. Amin.

pr. Mihai Blaj Ritul latin