Predici

Ne vom concentra astăzi atenţia asupra lecturii evanghelice care ne prezintă episodul Nunţii din Cana Galileii. Motivul pentru care această pericopă se află în liturghia acestei duminici, a doua după Epifanie, este indicat în cuvintele conclusive: “Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el”. La Cana a avut loc o nouă Epifanie a lui Isus: El s-a manifestat aşa cum se manifestase la început magilor şi lui Ioan Botezătorul atunci când a fost botezat în Iordan. S-a “manifestat” nu numai aşa, pur şi simplu, ci s-a lăsat să fie văzut. De fapt mulţi L-au văzut pe Isus în cei treizeci de ani care se scurseseră de la venirea magilor şi până la Botezul Său din apele Iordanului, însă El nu la toţi s-a manifestat, adică nu toţi îşi dădeau seama cine anume era El în realitate, ascuns sub aparenţele ce se puteau observa. Şi de data aceasta, în Cana Galileii, rodul manifestării sale este credinţa: “Isus… şi-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el”.

Doresc să citesc pericopa evanghelică într-o altă cheie decât cea obişnuită, care să ţină cont de faptul în sine, mai mult decât diferitele semnificaţii spirituale şi mistice pe care evanghelistul Ioan i le atribuie (Euharistia, Botezul, etc.). Faptul este acesta: la Cana Galileii era o nuntă, şi cum această localitate era numai la puţini kilometri de Nazaret, se vede că părinţii mirilor se înrudeau cu familia lui Isus, pentru că la nunta aceasta era de faţă şi Maria, mama lui Isus, şi după cât se pare nu se afla acolo numai ca simplă invitată, ci mai degrabă ca una dintre acele persoane prietene ale casei, care în mod obişnuit în asemenea ocazii sunt chemate să dea o mână de ajutor pentru ca toate să iasă bine. Isus, pe vremea aceea , adică la puţin timp după Botezul Său în Iordan, se afla prin părţile acelea şi de abia începuse a predica ucenicilor Săi. Mirii îi invitară şi pe ucenici la nuntă împreună cu Isus: “Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Săi”. Aceasta este scurta ştire din Evanghelie pe care va trebui să o dezvoltăm astăzi.

Cunoaştem cu lux de amănunte tot ceremonialul unui banchet nupţial, care după obiceiurile de atunci dura opt zile. După vreo câteva zile cei din casă observară că vinul e pe sfârşite. Seninătatea mirilor şi a familiei lor era periclitată. Ceea ce trebuia să rămână pentru ei una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţă, poate unica sărbătoare adevărată din cursul vieţii lor, era pe cale de a se transforma într-o ocazie de umilire. Puţinul vin era lucrul cel mai bun pe care-l puteau oferi invitaţilor, dar dacă şi acesta lipsea, mirilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să-i lase să plece pe la casele lor, fără a-i mai putea servi cu ceva. Maria, care se afla printre ei, observă această nelinişte a casnicilor, şi îi spuse lui Isus: “Nu mai au vin”. Isus s-a împotrivit puţin dar în cele din urmă a săvârşit minunea: apa se preface în vin pentru a continua nunta (“Apa, văzând faţa Dumnezeului său, s-a înroşit.” – versiunea poetică a minunii). Prezenţa lui Isus a salvat situaţia îngrijorătoare a mirilor şi a permis continuarea nunţii.

Învăţătura ce trebuie trasă din acest delicat episod evanghelic poate fi formulată în câteva cuvinte: ceea ce li s-a întâmplat mirilor din Cana Galileii se poate întâmpla la orice nuntă, la oricare căsătorie dintre un bărbat şi o femeie: aceasta începe cu entuziasm şi bucurie; vinul este tocmai simbolul acestei bucurii, iar dragostea reciprocă îi este cauza. Însă această cauză şi această bucurie – asemenea vinului de la Cana Galileii – cu trecerea zilelor şi a anilor se consumă, se termină. Fiecare sentiment omenesc, tocmai pentru că este omenesc, este recesiv, tinde spre ardere, spre secătuire: “Obişnuinţa este acel monstru care devorează toate sentimentele noastre”(Shakespeare); atunci se abate asupra familiei norul tristeţii şi al plictiselii; celor invitaţi la nuntă, care sunt fiii şi fiicele, nu li se mai poate oferi nimic decât propria oboseală, răceala reciprocă, şi prea adesea propria şi amara deziluzie. Ciuturile pline cu răcoarea scoasă din fântână, focul la care veniseră să se încălzească, acum este pe cale de a se stinge, şi cu toţii caută alte surse de încălzire, alte focuri în afara casei, pentru a-şi încălzi inima cu afecţiune.

Să existe oare vreun leac pentru această tristă perspectivă? Pentru această cangrenă a societăţii? Da, există, şi nu este altul decât cel ce ne-a fost prezentat la Cana Galileii: de a-L chema pe Isus la propria noastră nuntă, în viaţa noastră. Dacă El va fi un prieten al casei noastre, la El vom putea alerga atunci când observăm că ne scade entuziasmul, delicateţea fizică, noutatea şi mai ales dragostea de miri, pentru ca din apa rutinei, a obişnuinţei, puţin câte puţin, El să ne prepare un vin mai bun decât cel de la început, adică o dragoste conjugală mai puţin efervescentă decât cea din tinereţe, dar mai nobilă şi de mai lungă durată, compusă din înţelegere şi din cunoaştere reciprocă, din solidaritate, şi mai ales din acea capacitate de a ierta. O astfel de dragoste conjugală va şti să devină şi o dragoste evanghelică, o dragoste faţă de aproapele; din eros va deveni agape. Primul eros era dragostea de căutare, de posedare şi de bucuria celui iubit; aceasta este incapabilă de a iubi altceva decât lucruri şi persoane frumoase, astfel încât totul se reduce adesea la iubirea frumosului, nu a persoanei. Agape însă înseamnă dragostea creştină, compusă din dăruirea de sine, din acceptarea partenerului care ştie să se bucure de el, fără a-l instrumentaliza şi a-l face sclav. Această dragoste, atunci când este sănătoasă şi genuină, nu exclude între soţi “erosul”, adică atracţia şi dorinţa reciprocă, ci o ancorează de ceva mai mare şi mai stabil, adică de însăşi dragostea Tatălui adusă nouă de Isus Cristos: o dragoste gratuită, iertătoare, care ştie să reziste chiar şi la pierderea frumuseţii şi a tinereţii, tocmai pentru că nu este stimulată de frumuseţea partenerului, ci de faptul că participă la însăşi dragostea Tatălui.

Acum este timpul să ne întrebăm concret: ce înseamnă a-L chema pe Isus la propria noastră nuntă. Înseamnă mai întâi de toate a recunoaşte chiar de la bun început că starea de căsătorie nu este o problemă particulară între un bărbat şi o femeie, în care religia sau preotul trebuie să intre numai pentru a-i stropi cu puţină apă sfinţită, sau numai a da un oarecare fast exterior, ci este o vocaţie, o chemare, spre a realiza într-un anumit mod propria viaţă şi propriul destin. Este o vocaţie care vine de la Dumnezeu şi numai în El trebuie să-şi afle norma conduitei şi toată tăria.

Harurile şi slujirile sunt diferite, ne spune Sf. Pavel în lectura a doua de astăzi. Există slujirea Duhului, la care suntem chemaţi noi preoţii, şi pentru care am îmbrăţişat cu bucurie celibatul, şi există slujirea vieţii la care sunt chemaţi soţii creştini. Însă Unul este Duhul, Unul este Domnul, Unul Singur Dumnezeu care lucrează în toţi. De aceea căsătoria este un sacrament, aşa cum este şi preoţia, şi din slujirea trupului, căsătoria poate deveni, ca şi celibatul, tot slujirea Duhului. Prin ea cei doi soţi uniţi în căsătorie îl pot face pe Isus prezent între ei şi în ochii fiilor lor, prin semnul dragostei lor reciproce, tot aşa cum preotul îl face prezent prin semnul vinului şi al pâinii pe altare.

Prin urmare, căsătoria este un sacrament, însă în acelaşi timp este şi un har. Altădată Cuvântul Domnului ne-a amintit cum că propria căsătorie trebuie trăită escatologic, cu alte cuvinte cu ochii aţintiţi spre viitor; astăzi Sfânta Liturghie ne spune să o trăim carismatic. Trăirea carismatică a propriei căsătorii înseamnă a o trăi ca pe un har propriu, o manifestare particulară a Duhului Sfânt, pentru folosul comun. Prin urmare, căsătoria nu este numai o simplă “stare civilă”, ci un har, adică un dar şi o chemare. Sf. Pavel spune că harul căsătoriei îşi are sensul plecând de la misterul ce uneşte printr-o legătură veşnică pe Cristos cu Biserica Sa: “Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea… Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică.”

Căsătoria este un dar în dublu sens: în sens pasiv, ca un dar primit de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt, şi în sens activ, ca o dăruire de sine (“s-a dat pe sine pentru ea”). La aceste nivele trebuie înţeles ceea ce este mai intim în căsătorie: dăruirea de sine partenerului trebuie să triumfeze încet-încet asupra dăruirii partenerului pentru sine. Întrebări de felul acestora: Ce aş mai putea avea de la soţul meu (soţia mea) şi nu am? trebuie să înceteze, dar în acelaşi timp fiecare trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: Ce aş mai putea face pentru el (ea) şi nu am făcut?

Trăirea căsătoriei în mod carismatic înseamnă că trebuie trăită în bucurie, pentru că Isus spune: “Este mai ferice să dai decât să primeşti”. Isus a mai spus că trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră pentru că acest jug este dulce şi uşor. Aceste cuvinte trebuiesc explicate pe larg bărbaţilor şi femeilor creştine, căci tocmai pentru ei şi pentru ele sunt spuse. Viaţa conjugală înseamnă două persoane care trag la acelaşi jug; dacă acest jug este cel al trupului, al plăcerii, al interesului sau al lumii, el este nespus de greu, şi după trei sau patru ani devine chiar insuportabil. Însă dacă acesta este jugul lui Cristos, al Cuvântului şi al Dragostei Sale, atunci devine nu numai uşor ci chiar dulce şi atrăgător.

Dar cine ne poate da nouă tăria de a realiza lucruri atât de dificile, dacă nu însuşi dătătorul harului, adică Duhul lui Isus Cristos? Într-adevăr, Duhul Sfânt este marele renovator al căsătoriilor, lumina soţilor creştini. Tocmai pentru că El este Dragoste, darul lui Dumnezeu prin excelenţă, El ne învaţă a ne iubi şi a ne dărui. Cunosc câteva căsătorii reînnoite în Duhul Sfânt, care sunt într-adevăr uimitoare: oameni care se cercetează împreună înaintea Domnului cu privire la aspectele propriei lor vieţi; soţi care se iubesc cum nu s-au iubit niciodată, într-un mod cu totul nou, care se edifică reciproc, care în fiecare seară, după o zi de lucru, se roagă împreună până noaptea târziu.

Într-o seară, după ce făcusem o vizită unei astfel de familii, nu ştiam cum să-i mulţumesc mai bine lui Isus. Îmi venea în minte descrierea căsătoriei dintre creştinii primelor veacuri ale Bisericii făcută de un scriitor provenit din păgânism: “Cine va fi în stare – spunea el – să descrie fericirea unei căsătorii pe care Biserica o consfinţeşte, Euharistia o confirmă, binecuvântarea o marchează, îngerii o aclamă şi Tatăl o aprobă? Cât este de frumos jugul care-i uneşte pe doi credincioşi, care au o singură nădejde, una şi aceeaşi dorinţă, o singură regulă de viaţă şi una şi aceeaşi voinţă de a sluji! Niciun fel de despărţire între dânşii, nici trupească şi nici sufletească. Ei sunt cu adevărat ‘doi într-un singur trup’; însă unde este un singur trup acolo este şi un singur duh. De fapt, împreună se roagă, împreună se mortifică, împreună postesc, se instruiesc împreună şi tot împreună se îndeamnă la bine şi se susţin. Împreună în Biserica lui Dumnezeu, împreună la masa Domnului, împreună în dificultăţi şi persecuţii, şi tot împreună chiar în mângâiere şi ajutorare. Niciunul nu se ascunde de celălalt, nu-şi fac necazuri unul altuia. Dacă este de vizitat un bolnav sau de ajutat un sărac, aceasta o fac cu toată libertatea şi cu toată inima. Pomana o fac fără reproşuri, jertfele fără scrupule, observanţa cotidiană fără impedimente; nu sunt nevoiţi a-şi face pe furiş semnul crucii, a lăuda cu nelinişte sau a pronunţa în tăcere binecuvântarea. În casa lor răsună psalmii şi cântările sfinte şi se iau la întrecere cine ştie să cânte mai bine şi mai frumos Domnului. Văzând şi auzind toate acestea, Isus Cristos se bucură şi le trimite pacea Sa. Unde sunt doi, acolo este şi Cristos, şi unde se află El, acolo nu are ce căuta cel rău” (Tertulian).

Prima lectură de astăzi ne-a descris şi ea o reînnoire a căsătoriei: aceea dintre Dumnezeu şi poporul Său: o dragoste devastată de infidelitatea miresei începe să se înfiripeze; cei care erau despărţiţi se caută, şi aceea care se socotea “părăsită” este numită “plăcerea Mea”: “Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine”. Dacă există în comunitatea noastră soţi descurajaţi, dezamăgiţi în căsnicia lor, soţi lipsiţi de dragoste, care trăiesc ani şi ani în acea îngrozitoare stare ce se numeşte divorţul inimii, simt că aceste cuvinte sunt o făgăduinţă şi pentru ei: Dumnezeu este credincios, şi aceasta este o mare garanţie! El care într-o zi le-a dat harul de a-şi voi binele unul altuia, poate reînvia acel har şi acel bine pe care vrea să le reînvie! Euharistia, care este Sacramentul Noului şi Veşnicului Legământ, să îi ajute pe toţi bărbaţii şi pe toate femeile creştine să îşi reînnoiască Legământul lor de dragoste, pentru ca să poată înainta împreună spre dragostea cea veşnică.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin