Start > Ritul latin > Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

1 January 2007
3,953 afișări

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia
Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați

Pe măsură ce toamna înaintează, iar verdele naturii ce ne-a încântat pe noi și a susținut speranța mai bine de jumătate de an, mulțumit parcă de a-și fi împlinit rostul, de acum obosit, urmărește nostalgic policromia arborilor care, zi de zi, dispare în graba frunzelor căzătoare. Trăind și noi în compania naturii înconjurătoare, vrând-nevrând, ești antrenat parcă în melancolia despuierii ei, obligat cumva să-i ții hangul și să repeți refrenul care ți se potrivește: Memento mori (Adu-ți aminte că vei muri, omule).

Îngândurați, doritori de a-i înțelege lecția tăcută, socoți că ți-ar prinde bine, în serile tot mai lungi ce te întâmpină, să parcurgi vreun capitol din Sfânta Scriptură, ca de exemplu, capitolul 40 din Înțelepciunea lui Ben Sirah: O, moarte! Cât de amară este amintirea ta pentru omul care trăiește fericit întru avuțiile sale (Sir 1, 1).

Chiar dacă omul nu reușește, totuși, să se gândească prea des la ceea ce va urma după scurta sa viață, unele momente venite din afară îl ajută la o astfel de reflecție.

Dacă ne uităm atenți în calendar vedem că în prima zi a lunii noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Aceștia, după ce au murit pentru lume și pentru păcat au ajuns deja în glorie în adevărata și statornica viață. Astăzi, pe 2 noiembrie, suntem invitați să ne aducem aminte de cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinței, dar de a căror mântuire nu suntem siguri. În această zi se pomenesc toți credincioșii răposați: rude, prieteni, cunoscuți sau necunoscți care parcă strigă mereu: Aveți milă de noi, ne bazăm pe voi! Fericirea sfinților, precum și apelul răposaților se îngemănează pe tot parcursul lunii noiembrie (nu numai) în obsedantul și salvatorul: Memento mori!

Respectul pentru cei răposați face parte din cele mai vechi timpuri din religia omenirii. Găsim la toate popoarele preocuparea de a se îngriji de trupurile celor morți. Biserica, încă de la început, văzând în trupurile credincioșilor temple ale Duhului Sfânt, destinate învierii, a împărtășit aceleași sentimente. La cei vechi, pentru a arăta respect pentru cei răposați, trupurile lor erau stropite cu balsam. La multe din lespezile vechilor sarcofage pot fi văzute găuri cu mici tuburi metalice care serveau la introducerea balsamului după înmormântare.

Se cunosc și superstițiile care circulau în trecut cu privire la grija pentru cei răposați. Cu privire la necesitatea înmormântării, era o condiție absolută pentru ca sufletul să-și găsească dincolo odihna. Prin urmare, dacă trupul cuiva ar fi rămas neînmormântat, sau, mai rău, dacă rămășițele pământești ar fi fost distruse sau împrăștiate, se credea că sufletul e condamnat să rătăcească veșnic, fără odihnă. E ceea ce ne prezintă Sadoveanu în romanul său Baltagul; această credință o determină pe Vitoria Lipan să pornească în căutarea soțului ei care nu s-a mai întors acasă.

Așa cum spune unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, “conștientă de comuniunea întregului Corp Mistic al lui Cristos, Biserica celor aflați pe cale, încă din primele timpuri ale religiei creștine, a venerat cu mare pietate amintirea celor răposați” (LG 50).

Rugăciunea pentru cei morți, așadar, urcă până la originile Bisericii. Dar urmele unei comemorări colective a credincioșilor răposați le găsim mult mai târziu. Regula monachorum atribuită sfântului Isidor de Sevilla (636) prescrie ca în ziua de luni după Rusalii să se celebreze Sfânta Jertfă pentru toți morții. Această comemorare a tuturor morților a apărut, probabil, ca o replică a sărbătorii Tuturor Sfinților care în multe regiuni ale Occidentului se celebra după exemplul grecilor, în prima duminică după Rusalii. La început se constată pretutindeni tendința de a alege pentru comemorarea tuturor morților o zi care urma după o solemnitate însemnată, cum ar fi Epifania, Rusaliile, fondatorul unei biserici etc. Astfel, la Fulda, în Germania, comemorarea tuturor credincioșilor răposați se ținea la 17 decembrie, aniversarul morții sfântul Sturme, fondatorul mănăstirii. Dar adevăratul întemeietor al pomenirii tuturor credincioșilor răposați trebuie considerat sfântul Odillon, abatele de Cluny (904-1048). În anul 998, abatele mănăstirii dispune ca la 2 noiembrie să fie comemorați toți călugării răposați. Practica aceasta s-a generalizat în toată Europa imediat prin cele o mie de mănăstiri benedictine, abația de la Cluny devenind principala forță spirituală a Occidentului; astfel, în 1311, Roma stabilește oficial ca pomenirea tuturor credincioșilor răposați să se celebreze la 2 noiembrie. Mai târziu, spre sfârșitul secolului al XV-lea, călugării dominicani din Spania au introdus obiceiul de a celebra la ziua morților trei liturghii ca și la Crăciun.

Comemorarea tuturor credincioșilor răposați ne poartă, în mod logic, să medităm despre moarte, acest fapt misterios și îngrijorător pe care toți îl știm bine, dar care de multe ori ne forțează să ne mișcăm orizontul conștiinței noastre, crezând că vom duce în acest mod o viață mai senină. Este adevărat că moartea este și rămâne un fapt negativ, la care natura noastră se răzvrătește; cu toate acestea, Cristos a știut să facă din moarte un act de dăruire, de iubire, de răscumpărare, de eliberare. Acceptând în mod creștin moartea, noi o învingem pentru totdeauna.

De fapt, tematica acestei celebrări este credința în învierea lui Isus Cristos, în existența purgatoriului și a comuniunii sfinților – mistere ce se îmbină între ele.

Biserica învață că, după moartea trupului, sufletul uman poate subzista într-una din aceste trei ipostaze: prima – care este o stare total fericită prin vederea lui Dumnezeu în cer, dacă sufletul este cu desăvârșire curat; a doua este o stare de nefericire totală, cauzată de refuzul conștient dat lui Dumnezeu, stare identificată cu iadul. În aceste două stări nu există posibilitate de schimbare, întrucât timpul, ca și condiționare ontologică, dispare. A treia stare este cea identificată cu purgatoriul. Este o stare tranzitorie și, într-un fel, o stare de bucurie. Sufletul aflat în această stare se știe salvat și, pentru că voința sa este de-acum conformă cu cea a lui Dumnezeu, acceptă cu bucurie purificarea necesară. Este și o stare de suferință, născută din dorința sa intensă de a intra în împărăția lui Dumnezeu, dorință cu atât mai dureroasă cu cât a dobândit o conștiință limpede asupra sfințeniei lui Dumnezeu și asupra gravității păcatelor proprii. Este și o stare de speranță, căci sufletul are certitudinea că va intra cândva în viziunea beatifică la care aspiră.

Iată, cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu, dar imperfect purificați, deși sunt siguri de mântuirea veșnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfințenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Se va îndeplini ceea ce am auzit azi în lectura întâi: Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile de pe fețele tuturor. Iată de ce Biserica ne invită în această lună, în chip special să ne rugăm și să ajutăm sufletele din purgator. Dar aceasta să o facem din toată inima? Deseori, trebuie să o recunoaștem, suntem foarte superficiali: facem un semn al crucii, murmurăm o rugă (cu gândul cine știe pe unde), intonăm un psalm, păstrăm un moment de tăcere și atât. Cât este de puțin! Sau uităm că va veni un moment unic în care noi vom fi cei care vom dormi sub o simplă lespede de piatră, într-un cimitir dintre atâtea din lumea aceasta. Vom dormi sub o lespede rece care va atrage sau nu atenția trecătorilor la fel de indiferenți ca și noi cei de azi. Și din acel moment, noi vom fi cei care vom aștepta ca un suflet binevoitor de pe pământ să-și împreuneze mâinile într-o rugă scurtă: Doamne, odihnește-l.

Să-i ajutăm pe cei răposați prin metoda cea mai eficientă care este jertfa Sfintei Liturghii. Fiind vorba de meritele lui Cristos suntem siguri că Dumnezeu ne va asculta, întrucât Isus Cristos este Fiul său preaiubit. A-i cere lui Dumnezeu ceva în numele lui Isus înseamnă a-l forța să ne asculte. Un alt ajutor pentru cei din purgator poate fi rugăciunea noastră. Când ne rugăm pentru sufletele din purgator nu-i cerem lui Dumnezeu să-și retragă sentința pronunțată asupra lor, nici ca să facă să sufere mai puțin. Prin rugăciunea noastră cerem numai ca Dumnezeu să grăbească procesul de purificare a sufletelor, primindu-le cât mai repede în fericirea veșnică. Nimic altceva. De asemenea, la toate acestea să alăturăm și fragilele noastre merite pe care le-am câștigat prin faptele noastre bune. Așadar, în timp ce noi ne rugăm pentru sufletele din purgator, aici, pe pământ, sfinții din cer se roagă pentru noi. Se realizează, astfel, un circuit de merite și ajutoare de la un membru al Corpului Mistic la altul.

Această zi de 2 noiembrie, în care Biserica comemorează toți credincioșii răposați, se poate numi ziua speranței, pentru că sufletele credincioșilor răposați sunt iluminate de lumina speranței în fericirea eternă a celor salvați, adică a sfinților, care va deveni și pentru ei, mai devreme sau mai târziu, certitudine clară.

Vasilică PANĂ

Ritul latin