Predici

Biserica celebrează astăzi misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, vocaţia Fecioarei Maria, care cunoaşte voinţa divină referitor la ea, prin vestea adusă de înger. Cu asentimentul ei, cu fiat-ul ei, începe misterul răscumpărării.

Vestirea şi Întruparea Cuvântul lui Dumnezeu constituie faptul cel mai minunat şi extraordinar, misterul cel mai profund al felului de participare a omului la planul lui Dumnezeu, conceput din veşnicie. Este evenimentul cel mai sublim din istoria omenirii: Cuvântul lui Dumnezeu s-a născut după carne o singură dată pentru totdeauna.

De fapt, care a fost motivul pentru care această solemnitate se celebrează în ziua de 25 martie? Mai întâi putem răspunde că fixarea solemnităţii Bunei-vestiri în această zi se datorează unei alte importante solemnităţi, şi anume: Crăciunul. Înainte de a se naşte, a doua Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi a sălăşluit în sânul preasfânt al Fecioarei Maria. Apoi, după o veche tradiţie, creaţia lumii, începutul şi împlinirea răscumpărării: Întruparea, Moartea şi Învierea lui Cristos trebuiau să fie în preajma echinocţiului de primăvară.

În această solemnitate Isus apare mai mult ca oricând unit cu Sfânta Fecioară. Odată cu asentimentul Mariei, Cuvântul divin şi-a asumat natura omenească: suflet raţional şi trup, format în sânul preacurat al Fecioarei Maria, pentru a împlini în ea, în natura umană, misterul mântuirii noastre. Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om, şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. Natura umană şi cea divină se unesc într-o singură Persoană: Persoana dumnezeiască. Isus Cristos s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. El este Dumnezeu adevărat şi, de la întrupare, om adevărat; este Fiul veşnic al Tatălui, şi din acel moment, ca om, fiu adevărat al Sfintei Maria. Pentru aceasta Fecioara Maria este Mama Cuvântului întrupat, a celei de a doua Persoane a Preasfintei Treimi care a unit cu sine pentru totdeauna – fără confuzie – natura umană. O putem numi astfel pe Sfânta Maria, fără teama de a greşi, cu aceste cuvinte care exprimă cea mai înaltă demnitate a sa: Mama lui Dumnezeu.

Pentru a răscumpăra omul de păcatul originar nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să-şi asume o natura umană. Într-adevăr, după cum afirmă sfântul Toma de Aquino, “Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască în multe feluri” (Summa Theologiae, III, q.1, a.2), dar el a ales calea Întrupării. Fiul unul-născut al lui Dumnzeu, vrând să ne facă părtaşi de dumnezeirea sa, şi-a luat firea noastră, pentru ca el, făcut om, să-i îndumnezeiască pe oameni. Putem spune astfel că Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă manifestarea supremă a iubirii divine faţă de om. Numai o astfel de iubire putea răspunde eforturilor sfinţilor şi teologilor care au încercat, secole de-a rândul, să înţeleagă ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu la un fapt atât de extraordinar: “Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,16).

Sosind ceasul să încheie alianţa definitivă, Dumnezeu îşi descoperă intenţia de a invita la tratative pe Sfânta Maria în calitate de reprezentantă nu numai a poporului israelit, dar a întregii omeniri. Bucuria la care este invitată Fecioara Maria este destinată întregii omeniri. În cuvântul îngerului “Bucură-te!” (Lc 1,28) sunt cuprinse toate îndemnurile la bucuria pe care Dumnezeu le făcuse poporului israelit prin glasul profeţilor: tot poporul trebuia să se bucure, la gândul şi promisiunea venirii lui Mesia. Dacă aceste promisiuni îndepărtate ale lui Mesia erau motiv de atâta bucurie, la ce explozie de bucurie trebuie să ne aşteptăm acum când promisiunea este la un pas de împlinire!

Mesagerul lui Dumnezeu o salută pe Fecioara Maria ca “cea plină de har” (Lc 1,28): îi spune ca şi cum acesta ar fi numele ei adevărat. Vorbind cu ea, nu i se adresează cu numele sub care era cunoscută de oameni: Maria, dar cu un nume nou: “plină de har” (Lc 1,28). Ce înseamnă oare acest nume? De ce arhanghelul o numeşte astfel pe Fecioara din Nazaret?

În limbajul biblic, “har” înseamnă un dar deosebit care, conform Noului Testament, îşi are izvorul în viaţa treimică a lui Dumnezeu însuşi, a lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8). Fecioara Maria este numită “plină de har” (Lc 1,28) pentru că acest nume desemnează adevărata ei existenţă. Când Dumnezeu schimbă numele cuiva sau îi dă un supranume, îl destinează la ceva nou sau îi revelează misiunea adevărată în istoria mântuirii. Sfânta Maria este numită “plină de har” (Lc 1,28) datorită maternităţii sale divine.

În planul său veşnic de mântuire, Dumnezeu a ales-o pe Sfânta Maria ca să-l dea lumii pe Salvatorul ei, pe Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Pentru Fecioara Maria, Dumnezeu a avut un plan unic şi cu totul excepţional: să fie Mama Fiului său. Îngerul i-a făcut Fecioarei Maria extraordinara propunere din partea lui Dumnezeu, asigurând-o că va putea să fie mamă fără a-şi pierde fecioria – stare de viaţă pe care o simţea în inima ei – întrucât la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. A urmat un moment de tăcere. Lung sau scurt, acest moment era necesar. A fost un moment cum nu a mai fost altul în istoria mântuirii, un moment de deliberare, de decizie pentru răspunsul “da!” sau “nu!”.

Totul depinde de acest moment. Cele trei Persoane divine “stau” în aşteptare. În acest moment toate promisiunile sunt suspendate. De acest moment depinde dacă se vor realiza sau nu planurile lor, concepute din veşnicie. Şi răspunsul vine: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În acest moment Fiul lui Dumnezeu coboară în sânul neprihănit al Fecioarei Maria, prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeul atât de mare, pe care nici cerurile nu-l pot cuprinde a încăput în sânul Sfintei Maria. Fecioara Maria devine şi Mamă a lui Dumnezeu.

Un “nu!” din partea Sfintei Maria era puţin probabil, dar nu imposibil. Acel “da!” decisiv pe care ea l-a pronunţat nu a fost o improvizaţie de moment, deoarece toată voinţa Mariei fusese perfect docilă la voinţa lui Dumnezeu.

Prin cuvintele: “Iată roaba Domnului” (Lc 1,38) Fecioara Maria răspunde plină de umilinţă chemării sublime adresate ei de Dumnezeu. Prin urmare, inima Mariei nu este plină de mândrie la primirea acestei veşti dar, prin asentimentul ei dat voinţei lui Dumnezeu, îşi exprimă dorinţa plină de bucurie de a colabora cu Dumnezeu. Nu este numai un act al minţii şi al voinţei, dar şi un sentiment înflăcărat al inimii. Este bucuria abandonării totale la voinţa lui Dumnezeu, la ceea ce Dumnezeu voia de la ea în acel moment şi pentru toată viaţa sa. Acest fiat! va atinge punctul culminant pe Calvar când, lângă cruce, Sfânta Maria se oferă împreună cu Fiul său.

“Astfel Maria, – după învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican – fiica lui Adam, consimţind la cuvântul divin, a devenit Mama lui Isus şi, îmbrăţişând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, Persoanei şi lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului Răscumpărării, în dependenţă de Cristos şi împreună cu el, prin harul Dumnezeului atotputernic. Pe bună dreptate, aşadar, Sfinţii Părinţi consideră că Maria nu a fost numai un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci a cooperat la mântuirea omului în libertatea credinţei şi a ascultării” (LG 56).

Scena Bunei-Vestiri începuse cu o invitaţie la bucurie: “Bucură-te, cea plină de har!” (Lc 1,28) şi se încheie cu o exclamaţie de bucurie din partea Mariei: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Acest moment inefabil pentru Maria şi pentru toată omenirea este amintit de mulţi creştini la rugăciunea Angelus. Consimţământul liber al Sfintei Maria dat voinţei lui Dumnezeu mai este contemplat şi în primul mister de bucurie al sfântului Rozariu. Prin aceste rugăciuni creştinii îl preamăresc pe Dumnezeu pentru marea lui iubire faţă de oameni.

Bucuria de a face mereu voinţa lui Dumnezeu să însoţească şi întreaga noastră viaţă. Să cerem astăzi Sfintei Fecioare dorinţa sinceră şi puternică de a cunoaşte mai profund vocaţia noastră precum şi lumina pentru a corespunde mai profund chemărilor adresate de Domnul în viaţa noastră. Să-i cerem să mijlocească pentru noi ca să răspundem prompt şi cu fermitate în orice circumstanţă a vieţii noastre.

Daniel COBZARU

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin