Predici

Experimentăm astăzi diverse şi multiple transformări sociale şi culturale, transformări care produc în viaţa omului uneori stări de nesiguranţă şi dezechilibru. Mai mult, omul pare să fie o simplă marionetă pe marea scenă a lumii şi nu un actor care să-şi îndeplinească rolul său bine precizat. Se lasă purtat de valurile primejdioase ale mass-mediei şi ale falselor ideologii fiind aproape constrâns să creadă că mântuirea şi fericirea îi vor fi dobândite de “super omul” pe care acestea l-au creat. Debusolat şi nesigur, omul nu mai ştie care este calea spre adevărata lumină care să-i îndepărteze întunericul din inimă şi minte. Nu mai este capabil să caute adevărata fericire şi nici să-şi perceapă sensul vieţii.

În acest context caracterizat de nesiguranţă şi deziluzii, Biserica ne provoacă astăzi la un examen de conştiinţă, la o reînnoire a credinţei noastre în Isus Cristos. Cine este pentru noi adevărata lumină? Ce este fericirea şi mântuirea pentru omul secolului al XX-lea? Biserica, prin sărbătoarea de astăzi îl celebrează şi-l proclamă pe Isus ca Mesia, “mântuirea pregătită tuturor popoarelor” şi “Lumina”care trebuie să lumineze naţiunile (cf. Lc 2,30-32).

Sărbătoarea prezentării lui Isus la templu încheie, am putea spune, ciclul celor 40 de zile care au trecut de la evenimentul Naşterii Domnului deoarece ni-l aduce din nou în centrul atenţiei pe pruncul Isus. Cel care a introdus această sărbătoare în calendarul Bisericii Romei a fost Papa Sergiu I şi tot el a stabilit-o pentru ziua de două februarie. Până la ultima reformă liturgică s-a numit “Purificarea Sfintei Maria”. Prin modificarea care s-a realizat nu s-a urmărit o simplă inversare de roluri, dar o accentuarea a misterului lui Cristos şi a rolului său în viaţa creştinului.

Cu toate acestea nu s-a neglijat şi nici nu s-a eliminat referinţa la rolul Sfintei Maria în opera mântuitoare săvârşită de Fiul ei. În acest sens Papa Paul al VI-lea spunea: “sărbătoarea de astăzi, ca să fie înţeleasă în toată plinătatea conţinutului ei, trebuie să fie considerată ca o celebrare simultană a Fiului şi a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire săvârşit de Cristos la care Fecioara Maria a fost intim asociată…”. Iar prin cuvintele “şi ţie o sabie îţi v-a străpunge inima” (Lc 2,35) bătrânul Simeon pune în lumină unirea dinte Mamă şi Fiu în opera de mântuire. Se face astfel legătura dintre oferirea din templu şi cea de pe cruce, la ambele evenimente sfânta Maria fiind prezentă: îşi oferă mai întîi Fiul în templu, apoi, în gând şi în sufletul ei plin de suferinţă îl oferă din nou Tatălui ca jertfă supremă pe altarul crucii de pe Calvar.

În fragmentul evanghelic pe care l-am proclamat la liturgia cuvântului, sfântul Luca ne descrie cu lux de amănunte evenimentul pe care îl celebrăm. După 40 de zile de la naşterea sa, Isus este dus de părinţii săi la Ierusalim pentru a fi oferit lui Dumnezeu. Spre surprinderea lor la intrarea în templu sunt întâmpinaţi de un bătrân pe nume Simeon care, “împins de Spirit”, venise pentru a-l întâlni pe cel promis ca să mântuiască, să elibereze poporul ales.

Însufleţit şi luminat de Spiritul lui Dumnezeu, bătrânul Simeon recunoaşte în pruncul Isus adevărata “lumină” a neamurilor, “mântuirea” pregătită tuturor popoarelor şi “gloria” lui Israel. Întâlnindu-l pe Isus, acest bătrân, plin de încredere în bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, izbucneşte într-un cânt de bucurie. Prin cuvintele pe care el le rosteşte proclamă, vesteşte începutul Noii Alianţe, recunoscând în copilul din braţele Mariei împlinirea făgăduinţelor şi a profeţiilor Vechiului Testament. Cântecul său nu este altceva decât strigătul de bucurie şi de recunoştinţă al evreului fericit că i-a fost dat să-l vadă pe Eliberatorul şi Apărătorul său.

Dar, luând copilul şi ţinându-l în braţele sale, bătrânul Simeon atingea el oare un viitor conducător de armată, un potenţial rege politic, care să elibereze poporul evreu de sub stăpânirea romană? Nicidecum, deoarece, aşa cum am auzit în lectura a doua luată din Scrisoarea către Evrei, Isus a devenit unul dintre noi nu ca să lupte cu arma, dar ca să-l distrugă “pe acela care avea puetere de moarte, adică diavolul, şi să-i elibereze pe cei ce întreaga lor viaţă erau ţinuţi în sclăvie de frica morţii” (Evr 2,14-15). Aşadar, Cristos a venit în lume pentru a ne elibera de lanţurile morţii şi ale păcatului. S-a făcut om ca să ne mântuiască şi pentru ca noi să putem trăi în lumină. Cristos s-a născut pentru toţi, pentru fiecare dintre noi indiferent de condiţie socială, rasă sau naţionalitate. Prin urmare, orice om poate şi trebuie să meargă în întâmpinarea lui Cristos şi să-i permită să intre în viaţa lui deoarece, fără el nu putem face nimic: în el trăim, suntem şi ne mişcăm.

Spre finalul întâlnirii cu părinţii lui Isus, bătrânul Simeon se adresează direct Sfintei Maria prevestindu-i că Fiul ei va fi un semn spre căderea şi ridicarea multora din Israel. Într-adevăr, Cristos este mântuire pentru cel care crede în el şi-l urmează din toată inima, dar în acelaşi timp poate fi şi pierzare pentru cel care-l respinge cu încăpăţânare. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a fi cu omul şi pentru a-l mântui, însă omul se poate îndepărta de adevărata “Lumină” prin modul său de a fi, de a se comporta, de a căuta şi de a crede că alte “lumini” i-ar putea lumina drumul spre mântuire, spre fericirea veşnică.

“Acum, Stăpâne, după cuvântul tău, îi poţi da drumul servitorului tău cu pace, căci ochii mei au văzut… lumina de dezvăluire pentru păgâni…” (Lc 2,29-32). În limbaj biblic “lumina” este simbolul vieţii, al adevărului şi al iubirii. Cristos, împlinirea tuturor profeţiilor Vechiului Testament şi culmea revelaţiei Tatălui, este “Viaţa” lumii, “Lumina”care ne luminează calea, “Adevărul” care ne salvează şi “Iubirea” care ne conduce la mântuire. Această lumină nu va putea fi stinsă de nimeni şi de nimic, deoarece nu este o lumină fizică, ci lumina adevărului care ne luminează gândurile, inimile şi speranţele.

La începutul Sfintei Liturghii a avut loc binecuvântarea lumânărilor apoi a urmat procesiunea. Prin acest rit nu s-a urmărit realizarea unui decor romantic sau al unui act teatral. Prin procesiunea cu lumânările aprinse noi l-am celebrat pe cel profeţit de bătrânul Simeon ca “lumină a lumii”, ca lumină care luminează şi dă sens bucuriilor şi suferinţelor noastre, ca lumină care face rodnice speranţele omului şi-i luminează calea spre scopul ultim. Iar noi avem datoria de a primi, de a păstra şi apăra în noi lumina lui Cristos pentru ca această flacără a adevărului şi a iubirii să nu se stingă în sufletele noastre, ci să ardă necontenit pentru a fi şi noi înşine altora lumină.

Sărbătoarea de astăzi, prin mesajul ei, este o provocare şi o invitaţie în acelaşi timp la un examen de conştiinţă, la reînnoirea credinţei noastre în Isus Cristos. Credem noi cu toată fiinţa că el este Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru ca noi să fim mântuiţi; pentru a ne fi “lumină” pe drumul întunecat al vieţii? Dintre cei prezenţi în templul din Ierusalim doar doi oameni simpli îl recunosc pruncul Isus pe Mesia cel aşteptat: bătrânul Simeon şi prorociţa Ana. Oare nu erau în templu şi alţii care, cunoscând foarte bine Scripturile, să-l fi recunoscut pe Mesia? Cu siguranţă erau, însă tainele lui Dumnezeu nu pot fi pătrunse nici de agerimea minţii, nici de lumina învăţăturii acestei lumi, dar numai de lumina credinţei. Dumnezeu se descoperă cu predilecţie celor umili, deoarece aceştia, fără prefăcătorie îşi pun în el întreaga lor speranţă şi încredere. Asemenea celor doi oameni simpli, dar care s-au lăsat conduşi de inspraţia Duhului Sfânt, şi noi avem nevoie de credinţă pentru a mărturisi că Isus este Mesia, scopul aspiraţiilor umane şi împlinirea speranţelor istoriei.

Aşadar, cine este Isus pentru noi? Cine spunem noi că este el? Cu siguranţă fiecare dintre noi a văzut un lan de floarea-soarelui înflorit. Este frumos şi minunat să admiri acea mulţime de flori galben-aurii îndreptate totdeauna spre soare. Ziua întreagă privesc, parcă fără să obosească, soarele în mişcarea sa pe bolta cerească. Care este însă explicaţia acestui fenomen? Pe lângă faptul că este numită “floare a soarelui”, există între ea şi soare o legătură de natură organică. Această plantă este într-o continuă mişcare dependentă de cea a soarelui deoarece fără lumina şi căldura lui ea nu ar putea ajunge la maturitate, la rod şi, într-un cuvânt nu ar putea exista ca floare a soarelui.

Şi noi, prin apa botezului am devenit fii ai lui Dumnezeu, “fiii luminii” şi florile preferate ale lui Cristos. Însă fără lumina şi căldura Soarelui Cristos nu am putea avea viaţă. Fără Cristos nu am avea acea vitalitate şi putere pentru a ajunge la maturitate, la fericirea veşnică. Să nu ne îndepărtăm aşadar de Cristos, viaţa şi mântuirea noastră, ci să ne îndreptăm paşii necontenit spre el, deoarece el este cel care dă adevărata valoare acţiunilor noastre, singurul care ne poate lumina mintea şi inima cu adevărul său. Cristos este adevărul care defineşte şi explică totul, principiul vieţii noastre spirituale şi morale. Cristos să fie mântuitorul, învăţătorul, lumina şi prietenul nostru pe care să nu-l înlocuim niciodată cu pseudo-valorile propuse cu atâta subtilitate de lumea de astăzi.

Claudiu COJAN

volum colectiv Chemaţi la sfinţenie Ritul latin