Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (1Sam 1,20-22.24-28)

Ana, ca şi Sara, Rebeca, Rahela, ca şi mama lui Samson sau Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, era sterilă; însă Domnul i-a ascultat rugăciunea plină de credinţă şi speranţă şi i-a dăruit un fiu atât de mult aşteptat, pe micul Samuel, al cărui nume înseamnă “numele lui Dumnezeu”, sau, după etimologia propusă de însăşi Ana, “de la Dumnezeu l-am obţinut” (v. 20). Textul biblic este generos în semnificaţii teologico-spirituale, de exemplu, capacitatea lui Dumnezeu de a scoate din moarte viaţă – cf. Rom 4,17 -, puterea rugăciunii insistente şi pline de încredere; totuşi, în principal se subliniază iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu care îşi continuă împlinirea planului său de mântuire numai şi numai prin iniţiativele iubirii sale libere.

În prima parte a textului (v. 20-22) se aminteşte de vizita la templu făcută de Elkana cu familia sa, însă fără Ana care obiecta: “nu voi veni până ce copilul nu va fi înţărcat, astfel ca să-l pot duce să vadă Faţa lui Dumnezeu” (v. 22).

În a doua parte (v. 24-28) este descris pelerinajul pe care îl face Ana cu micul Samuel la templul din Silo; intenţia lor era de a oferi o jertfă lui Dumnezeu şi mai ales de a-l dărui pe Samuel Domnului după ce îl crescuse până la vârsta de 2 ani, conştientă fiind că îl obţinuse de la Domnul.

Copiii sunt darul lui Dumnezeu, îi aparţin Lui, fapt pentru care vocaţia lor este de a-l sluji pe Dumnezeu, conform chemării pe care le-o adresează El; de aceea nu este corect şi nu este respectată libertatea copilului (şi, de altfel, nici cea a lui Dumnezeu şi a planului pe care El îl are cu fiecare om) atunci când părinţii îi constrâng – chiar şi în mod implicit – pe copiii lor să-şi aleagă vocaţia. Pentru Samuel, casa lui Dumnezeu va deveni casa proprie, întrucât este consacrat Lui. Lucrul acesta se va întâmpla şi cu Isus care va aminti părinţilor săi, Iosif şi Maria care-l căutau plini de îngrijorare, că templul – Casa lui Dumnezeu este “casa Tatălui său”, deci şi a sa şi că de acolo îşi va începe misiunea universală de mântuire.

Lectura a II-a (1Gv 3,1-2.21-24)

În acest punct ale primei sale Scrisori, Ioan dezvoltă ideea că Isus este cel drept, cel fără păcat, supus Voinţei Tatălui – exemplu pentru creştini. La rândul său, creştinul trăieşte întru dreptatea lui Dumnezeu şi este fiu al lui Dumnezeu (v. 1), ceea ce îi dă posibilitatea de a nu păcătui (cf. 3,9; 4,7): faptele creştinului mărturisesc noua sa naştere. Însă este numai iubirea lui Dumnezeu cea care a făcut posibil acest lucru, în special faptul că suntem fiii Lui. Odată cu noua naştere, Duhul Sfânt a creat în creştin această relaţie filială cu Domnul: această realitare schimbă identitatea omului, “ajunge” în intimitatea sa cea mai profundă. Mai mult, această nouă identitate filială se va manifesta pe deplin odată cu vederea lui Dumnezeu (cf. Mt 5,8).

Expresiile tipice autorului acestei scrisori: “fiu al lui Dumnezeu” şi “a fi născut din Dumnezeu” (v. 2) înseamnă pur şi simplu “a fi un om nou”, chemat să tindă spre o viaţă nouă, imitând-l pe Tatăl printr-o progresivă asimilare şi comuniune cu El, lucru care se va realiza efectiv atunci când îl vom vedea faţă în faţă (cf. 1Cor 13,12). Valoarea vieţii creştine stă şi creşte în faptul că suntem fii, fideli poruncilor sale şi mântuiţi de către un Tată care ne iubeşte şi (mai ales) ne acordă încredere, deci, căruia îi putem cere orice lucru de care avem nevoie. Lumea care îl refuză pe Dumnezeu şi nu-l cunoaşte pe Isus, nu-i iubeşte pe creştini şi se opune împărăţiei lui Dumnezeu şi evangheliei sale.

Porunca pe care Domnul a lăsat-o ucenicilor săi este clară: a crede în persoana lui Isus şi a trăi iubirea frăţească, după exemplul lui Isus (v. 23). Măsura iubirii creştine stă în capacitatea de a se dărui altora: oricine pune în practică acest lucru trăieşte în comuniune cu Dumnezeu şi îl are în el pe Duhul Sfânt (v. 24).

Evanghelia (Lc 2,41-52)

Evenimentul pierderii şi regăsirii lui Isus în templu este o imagine a vieţii familiare. Contextul este reprezentat de două mici descrieri ale vieţii obişnuite ale locuitorilor din Nazaret: pelerinajul anual la Ierusalim cu ocazia Paştelui (cf. Dt 16,16) şi întoarcerea acasă a familiei lui Isus care, după întâmplarea din templu, rămâne supus părinţilor săi, ca oricare copil.

Semnificaţia teologică a întâmplării, totuşi, este mesianică iar gestul lui Isus profetic: el afirmă că îşi cunoaşte foarte bine misiunea şi anunţă viitoarea despărţire a sa de ei, părinţii săi. Atunci când mama îl găseşte în templu şi îi spune: “Tatăl tău şi cu mine, îngrijoraţi, te căutam” (v. 48), foarte sigur pe el, Isus răspunde: “De ce mă căutaţi? Nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu?” (v. 49). Atunci când Maria spune “tatăl tău” se referea fără îndoială la Iosif; Isus spunând “Tatăl meu” se referea, din nou fără îndoială, la Dumnezeu. Există un contrast net şi semnificativ în această diferenţă de referinţă, deoarece Isus “îi depăşeşte” pe părinţii săi: el revendică primatul apartenenţei sale la Dumnezeu şi prioritatea vocaţiei sale. Totuşi, dupa aceasta, se întoarce împreună cu Maria şi Iosif la Nazaret şi este supus lor.

Ascultarea copiilor faţă de părinţi este o obligaţie care înfloreşte acolo unde există o climă propice creşterii şi maturizării persoanei, unde este recunoscut primatul lui Dumnezeu şi al propriei vocaţii. Copiii nu aparţin părinţilor, ci lui Dumnezeu şi chemării lor specifice – care sunt valori mai importante decât familia însăşi. De aceea Isus va abandona “vatra părintească” pentru a împlini voinţa Tatălui, deci pentru a se ocupa de “lucrurile lui Dumnezeu”.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin