Predici

În sărbătoarea Sfintei Familii este mai mult decât vizibil sensul sărbătorilor creştine: ele amintesc ceva şi ne ajută să trăim cu adevărat ceea ce comemorăm; liturghia ne luminează calea, iar viaţa devine o autentică liturghie. Pe plan liturgic, noi sărbătorim astăzi nu un eveniment oarecare, ci o realitate a istoriei mântuirii: o realitate concretă şi naturală (pentru că astfel este căsătoria dintre Maria şi Iosif, naşterea lui Isus şi viaţa obişnuită dusă şi trăită la Nazaret), care este pătrunsă de misterul divin. În familia de la Nazaret apar simultan două planuri de a lucra ale lui Dumnezeu: planul creaţiei (“Nu e bine ca omul să fie singur”) şi planul răscumpărării (“Nu cunosc bărbat”); căsătoria şi fecioria, natura şi harul. În faţa acestei căsătorii şi a acestei familii se poate exclama cu adevărat şi fără nici o teamă: “Misterul acesta este mare!” (Efeseni 5,32). În felul ei, Sfânta Familie a fost un sacrament chiar în leagăn, unde se pregăteau toate sacramentele.

Aceasta, pe plan liturgic. Pe planul vieţii, sensul sărbătorii de astăzi ne este arătat cât se poate de clar de către Paul în cea de-a doua lectură: a modela familia noastră după modelul familiei din Nazaret; a face din fiecare familie creştină o familie sfântă, dacă nu chiar o familie de sfinţi. În acest fragment, Apostolul Pavel pune în discuţie două raporturi fundamentale, care constituie familia în adevăratul ei sens: raportul soţ-soţie şi raportul părinţi-fii: “Femeilor (soţiilor), fiţi supuse bărbaţilor voştri… Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile”. Acest raport nu cuprinde nimic umilitor pentru soţie, căreia, de fapt, nu i se cere să se plece în faţa autorităţii, ci în faţa dragostei bărbatului, iar a asculta de dragoste nu înseamnă sclavie, ci fericire. Într-o altă scrisoare, acelaşi lucru este repetat în aceşti termeni: “Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea”. Prin urmare, autoritatea este aici o “dedicare” absolută.

De multe ori am avut ocazia de a insista asupra acestui subiect. Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să ne concentrăm atenţia în primul rând asupra raportului dintre părinţi şi fii, pe care Pavel îl formulează în termenii următori: “Iar voi, părinţilor, să nu-i provocaţi pe copiii voştri la mânie, ci creşteţi-i în disciplina şi învăţătura Domnului”. Aici, cu un cuvânt am exprimat tema asupra căreia vom reflecta astăzi, adică educaţia copiilor. Spuneam că Evanghelia de astăzi ne vorbeşte tocmai despre aceasta; ea începe cu următoarele cuvintele: “Părinţii lui Isus…”, şi continuă pe această linie: de-o parte Maria şi Iosif, iar de cealaltă parte Isus. La Ierusalim, părinţii l-au căutat pe Pruncul Isus, şi aflându-l i-au spus: “Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta?” La Nazaret, Isus era supus părinţilor şi creştea în înţelepciune, statură şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, adică era educat.

Ce pot scoate din toate acestea părinţii creştini, care trăiesc astăzi cruda realitate reprezentată de raportul cu proprii lor fii? Vor putea ei spune că acelea erau alte vremuri, şi că aici este vorba numai de un caz cu totul special? Aşa este, însă imaginile descrise în Evanghelie cuprind secretul fundamental al oricărei educaţii: Isus era supus părinţilor săi pentru că părinţii erau supuşi lui Dumnezeu. Este o utopie a vorbi despre educaţie – cel puţin despre educaţia creştină – dacă familia nu realizează unele condiţii preliminare. Cea dintâi dintre aceste condiţii este o viaţă spirituală sănătoasă, care să menţină familia în prezenţa lui Dumnezeu, sub îndrumarea şi binecuvântarea Lui. Aceasta înseamnă o viaţă de rugăciune personală şi familiară, frecventarea sacramentelor şi a cuvântului Domnului, dragoste faţă de aproapele.

O altă condiţie, şi aceasta tot fundamentală, este dragostea reciprocă şi înţelegerea părinţilor între ei. Cel mai mare dar pe care părinţii îl pot face copiilor este ca ei să se iubească unul pe altul. Acesta este un mare dar, cel puţin tot atât de mare ca şi acela al vieţii fizice. Pentru a cultiva această dragoste trebuie să facă totul, deoarece acesta este lucrul cel mai important într-o familie, trebuie să găsească puţin timp pe care să şi-l petreacă ei între ei – dacă este posibil fără ca fiii să fie de faţă -, pentru a-şi comunica experienţele şi dificultăţile zilnice, pentru a-şi reînnoi propria convieţuire într-un climat de încredere şi de intimitate. Mulţi dintre părinţi cred că aşa ceva ar fi un lux, şi continuă a-şi revărsa, separat, toată atenţia asupra copiilor, sfârşind prin înrăutăţirea problemelor şi devenind străini unul faţă de altul şi furioşi sau obsedaţi faţă de copii.

Unii ca aceştia greşesc, deoarece trebuie reconstruită şi ţinută întotdeauna trează acea educaţie plurală, dedusă din cuvintele Sfintei Fecioare Maria: “tatăl tău şi cu mine…” În viaţă, nimic nu poate înlocui siguranţa şi forţa pe care copilul le dobândeşte prin observarea susţinută a celor două voinţe unite în una singură: “Tatăl tău şi cu mine; mama ta şi cu mine”. Când lipseşte aceasta, atunci se realizează cuvântul lui Isus: “Dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui” (Marcu 3,25). În cazul acesta copiii vor profita, ataşându-se când de unul, când de altul dintre părinţi, exploatându-i şi minţindu-i.

Prin urmare, într-o familie baza unei vieţi spirituale este efortul crescând spre unitate a soţilor. Însă acesta nu este suficient. Este nevoie ca părinţii să ştie cum să folosească cu maximum de eficienţă şi în concret acordul lor educativ; ce anume trebuie şi ce nu trebuie să le acorde propriilor fii. În acest domeniu, circulă un mare echivoc, care trebuie să dispară. Nu se poate concepe o educaţie cu adevărat creştină dacă nu se porneşte de la această certitudine a credinţei că fiecare copil nu apare în lume cu înclinaţii la bine, predispus la virtuţi, ci noi toţi am venit pe lume răniţi de păcatul originar, înclinaţi spre egoism şi spre răutate. Mulţi dintre părinţi şi-au însuşit pe neobservate, în această privinţă, o mentalitate cu totul păgânească; diferitele caruseluri televizate şi permisivitatea anumitor pseudo-teorii ştiinţifice au sfârşit prin a-i convinge că fiecare copil e ceva graţios, pe care trebuie să-l priveşti cu mândrie în timp ce se dezvoltă frumos şi robust, obişnuindu-se a face din el “cel mai bun consumator”. În felul acesta lucrul cel mai important nu este acela de a-i educa pe copii ci de a economisi sau a aduna bogăţii pentru viitorul lor! Sfântul Ioan Crisostomul vorbea deja pe vremea sa despre asemenea oameni care neglijează mântuirea fiilor, ca şi pe cea a lor proprie, preocupându-se să se îmbogăţească!

În Biblie citim aceste cuvinte: “Cel care iubeşte pe fiul său îl bate, ca mai pe urmă să se bucure de el. Cel care ceartă pe fiul său va avea mulţumire şi între cei cunoscuţi se va lăuda cu el… Ceartă pe fiul tău şi fă-l să lucreze, ca să nu se poticnească întru ruşine” (Ecclesiastic 30,1-2.13). Aceasta este o lege pe cât de severă pe atât de adevărată şi de importantă, deoarece educaţia unui copil se poate asemăna cu modelarea unei statui dintr-un bloc de piatră inform, ceea ce presupune că omul nu se maturizează spontan, ci trebuie să fie ajutat să-şi formeze o voinţă, un caracter, un sens moral şi sentimente sănătoase. În această privinţă, numai în cazuri excepţionale trebuie să se recurgă la mijloace coercitive, sugerate de înţelepciunea biblică, prin folosirea biciului. Alteori, pot avea o mai mare eficacitate dialogul, o încurajare, o vorbă bună, o mângâiere. Mi-a fost dat să aud odată pe o mamă spunându-i propriei ei copile de unsprezece ani: “Bravo, fetiţa mamei! Ai procedat bine; de acum sunt sigură că mă pot încrede totdeauna în tine!” şi am observat în ochii amândurora bucuria şi încrederea.

Aminteam despre dialog. A dialoga cu proprii fii înseamnă a-i avea totdeauna aproape, a petrece timpul în compania lor, a nu reduce toată comunicarea numai la puţinele cuvinte schimbate dimineaţa, înainte de a pleca la muncă, ori seara înainte de a deschide televizorul. Înseamnă a-i asculta pe fii cu toată răbdarea, a asculta tot ceea ce au de spus, a face o plimbare împreună, a se juca împreună dacă sunt micuţi; a lua în serios tot ceea ce spun, şi a nu trata problemele de sus, cu propria autoritate şi experienţă. Duşmanul numărul unu al dialogului nu este severitatea, ci mânia, pentru că mânia sufocă dialogul şi îl face steril. Aceasta este reacţia cea mai comună a multor părinţi, mai ales a acelora care au copii încăpăţânaţi şi răzvrătiţi, dar şi cea mai inutilă; nu slujeşte la nimic şi cel mai bun lucru este a aştepta până la redobândirea calmului, pentru că în faţa unei răbufniri de mânie copilul nu se mai gândeşte la faptul că a greşit, ci numai la acela că tatăl este mânios şi supărat pe el. Alteori, dialogul cere ca un tată sau o mamă să ştie chiar să-şi ceară scuze pentru o greşeală sau pentru un exces de mânie; aceasta îndeamnă foarte mult la onestitate, la respect şi la stimă reciprocă. În felul acesta autoritatea tatălui şi a mamei este întărită, nu ştirbită. În legătură cu împrejurările şi felul de a cere iertare propriilor fii, acesta este un lucru delicat, şi e bine ca mai întâi să se ceară iertare lui Dumnezeu şi mai apoi fiului.

Cumulul obligaţiilor educative trasate până aici este desigur incomplet, dar suficient a pune pe gânduri orice părinte de copii. Sfântul Paul îndeamnă la a nu-i întărâta pe fii la mânie, la a nu-i descuraja; ce vor spune oare părinţii în faţa acestei obligaţii atât de dificile? Pentru părinţii creştini nu există decât o singură cale pentru ca fiii lor să nu crească răzvrătiţi sau încăpăţânaţi: să se gândească că fiii nu sunt numai ai lor, ci mai cu seamă ai lui Dumnezeu; să-i încredinţeze Lui, care-i cunoaşte mai bine, care cunoaşte înclinaţiile şi capacitatea fiecăruia, nu pentru a se debarasa de o obligaţie, ci pentru a nu face dintr-un insucces în acest domeniu o tragedie care să înăbuşe orice bucurie de a trăi şi să compromită tot restul vieţii familiale. Uneori părinţii nu se pot achita de această obligaţie, dar fără nici o vină din partea lor. Atunci când, cu toată strădania, nu reuşesc a-i vorbi propriului fiu despre Dumnezeu, rămâne totuşi o posibilitate: aceea de a-i vorbi lui Dumnezeu despre propriul fiu, adică a se ruga pentru el, a-l încredinţa Domnului, chiar dacă acesta a luat calea fiului risipitor.

Aşa cum am văzut, Maria şi Iosif au trăit şi ei durerea rătăcirii fiului lor; desigur, aici este vorba de o rătăcire bună, “pentru Tatăl”, însă tristeţea lor nu a fost mai puţin reală. La Iosif şi la Maria pot alerga toţi părinţii de copii (ca şi copiii părinţilor). Cei care de la proprii lor fii au o singură mângâiere, aceea de a-i vedea crescând în vârstă şi în înţelepciune, până la deplina maturitate; cei îndureraţi din cauza fiilor rătăciţi, ca să nu se descurajeze, ci cu răbdare să aştepte schimbarea şi reîntoarcerea lor.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin