Predici

Suntem încă în timpul Crăciunului. Bucuria adusă de evenimentul naşterii lui Isus domneşte încă în inimile noastre. Dar iată că Biserica ne propune astăzi sărbătoarea sfântului Ioan, apostol şi evanghelist. Vrea oare Biserica să ne scoată astfel din atmosfera Crăciunului? Căutând să înţelegem semnificaţia sărbătorii de astăzi, Vom vedea cât de strâns legată este ea de sărbătoarea Crăciunului. Ba, mai mult, vom înţelege că ea trebuie de fapt să ne conducă la o trăire autentică şi deplină a evenimentului din Betleem.

Sărbătoarea Crăciunului este fundamentată pe două elemente: un eveniment şi mărturia despre aceste eveniment. Evenimentul este împlinirea promisiunii unui Mântuitor: Cel promis de veacuri, Mesia, nu mai e acum doar obiectul unei făgăduinţe, obiectul unei speranţe de atâta timp purtate în inimi, ci el este un om, un prunc vegheat de Maria şi Iosif, un prunc pe care păstorii îl găsesc într-o iesle. Bucuria lor provine tocmai din ceea ce au văzut, au auzit şi au putut să atingă cu privire la cuvântul vieţii. Mărturia pe care ei ne-o dau este capabilă să aducă şi în inimile noastre bucuria Crăciunului. Dar să privim puţin spre mărturia pe care o dă sfântul Ioan. De această dată nu mai este vorba despre un prunc aşezat într-o iesle, ci de Isus care a trăit în Israel, care a predicat, a făcut minuni, a murit pe cruce şi apoi a înviat.

Mărturia pe care ne-o dă sfântul Ioan e strâns legată de evenimentul naşterii lui Isus, căci ea ne ajută să înţelegem întreaga semnificaţie a Crăciunului. Semnificaţia întrupării nu poate fi înţeleasă pe deplin rămânând doar la “momentul Betleem”. Ea trebuie văzută în lumina întregii vieţi a lui Isus şi, mai ales, în lumina evenimentelor finale ale acestei vieţi pământeşti, adică moartea şi învierea răscumpărătoare. Prin urmare, dacă mărturia acelora care au fost prezenţi lângă ieslea pruncului a fost capabilă să trezească bucuria în inimile noastre în aceste zile ale Crăciunului, de ce nu ar fi capabilă mărturia lui Ioan să amplifice această bucurie?

Sărbătoarea de astăzi arată sensul sărbătorii de acum două zile, arată unde trebuie să conducă bucuria adusă de evenimentul naşterii lui Isus legând-o de împlinirea acestei naşteri, care este învierea lui Cristos. Aşadar, sărbătoarea de astăzi nu umbreşte bucuria Crăciunului, ci o împlineşte, o orientează. Este drept că poate lasă în urmă euforia nopţii sfinte, dar face ca această bucurie să fie angajantă şi activă. Am făcut însă referinţă la mărturia lui Ioan şi la credibilitatea sa. Care este fundamentul acestei credibilităţi? Văzând cine este sfântul Ioan pe care îl sărbătorim astăzi, vom afla şi cât de adevărată poate fi mărturia lui. Aşadar, cine este sfântul Ioan?

Ioan locuia la Betsaida şi făcea parte dintr-o familie evreiască de condiţie socială oarecum bună; aceasta o putem deduce din faptul că tatăl său avea angajaţi zilieri. Ocupaţia lui Ioan era una foarte răspândită, aceea de pescar. Preocupările sale însă nu priveau doar viaţa materială, ci şi pe cea spirituală. Astfel, Ioan arată un interes deosebit faţă de predica lui Ioan Botezătorul, al cărui discipol şi este. De fapt, prezenţa sa în apropierea Botezătorului este aceea care prilejuieşte întâlnirea cu Isus. Primul contact cu Isus este realizat la îndemnul Botezătorului. Acesta, arătându-l pe Isus lui Ioan şi lui Andrei, fratele lui Simon Petru, le-a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” ( In1,36) Cei doi discipoli înţeleg în aceste cuvinte o invitaţie la a-l urma pe Isus şi merg îndată după dânsul. Ajungându-l din urmă, îl întreabă unde locuieşte. Drept răspuns, sunt invitaţi să-l urmeze, iar ei îl însoţesc şi rămân cu el în ziua aceea. Acest prim contact direct cu Isus, chiar dacă nu va fi definitiv (pentru că Ioan s-a întors apoi acasă) este oricum marcant. Înţelegem acest lucru din faptul că, mult timp mai târziu, când va scrie Evanghelia, Ioan va menţiona acest moment şi va preciza până şi ora: “Era pe la ceasul al zecelea” ( In 1,39), adică pe la ora patru după-amiază.

După această primă întâlnire urmează chemarea sa în grupul celor intimi ai lui Isus, în grupul apostolilor. Aceasta se petrece în timpul unei zile obişnuite când era la muncă cu fratele său, cu tatăl şi cu zilerii săi. Disponibilitatea de care dau dovadă cei doi fii ai lui Zebedeu este evidentă şi este notată şi de Evanghelii: “Ei îl lăsară pe Zebedeu, tatăl lor, în barcă, împreună cu zilierii, şi plecară pe urma lui” ( Mc 1,20). Este de presupus astfel faptul că Ioan a reflectat îndelung şi a povestit şi altora, mai ales fratelui său, experienţa primei sale întâlniri cu Isus. În această urmare a lui Isus în care s-a angajat din momentul chemării, el va rămâne fidel toată viaţa.

Ioan va creşte la şcoala lui Isus. Era cel mai tânăr dintre apostoli. Atitudinea lui Isus era predilectă faţă de dânsul. Acest lucru era în parte justificat şi de poziţia sa de mezin al grupului celor apropiaţi lui Isus. Pe de altă parte, Cristos a simţit la dânsul capacitatea mare de a ibi şi nevoia de a fi iubit. Ceea ce-l caracterizează pe Ioan este, pe de o parte, ataşamentul faţă de Isus, dar, pe de altă parte, orgoliul şi ambiţia, sentimente care însă se vor transforma în gelozie sfântă. Să nu ne închipuim, deci, că era un caracter modest, temperat. Nicidecum. Atât el, cât şi fratele său sunt numiţi Boanerges, fiii tunetului. Oare primesc ei această denumire fără temei? De asemenea, doar ei ridică pretenţia, e drept prin glasul mamei lor, de a ocupa locurile de frunte în împărăţia pe care o va instaura Cristos. Disponibilitatea ce o afirmă de a înfrunta orice pentru a merita aceste locuri arată cât de mult şi le doreau. Această ambiţie a sa însă nu trebuie văzută niciodată separat de dragostea şi ataşamentul său faţă de Isus. Astfel, trecând pe lângă un sat de samariteni ce-l refuzaseră pe Isus, Ioan cere distrugerea acelui sat prin foc ceresc (cf. Lc9,53-54). De asemenea, văzând un om care scotea diavoli în numele lui Isus, fără a fi însă unul dintre cei apropiaţi lui, adică din grupul apostolilor, Ioan se arată intrigat (cf. Mc9,38-40). Toate acestea exprimă, de fapt, iubirea geloasă pe care el o nutreşte faţă de Isus. O iubire ce nu admite nici refuzul samaritenilor, nici o posibilă subminare a autorităţii lui Isus de către un israelit străin. Atitudinea lui Ioan dovedeşte modul greşit în care el a înţeles iniţial împărăţia pe care Isus venise să o aducă, precum şi modul în care acţionează Isus. Cristos însă, în faţa acestui caracter şi a acestei atitudini, nu îl îndepărtează. Dimpotrivă, apropiindu-l tot mai mult de sine, îl va face să simtă cel mai bine dintre toţi apostolii iubirea sa divină.

Raportul lui Isus cu Ioan este unul cu totul particular. Ioan însuşi recunoaşte acest lucru, căci în Evanghelia pe care o scrie el nu se indică niciodată pe nume, ci se numeşte permanent “ucenicul pe care îl iubea Isus” (In13,23). Expresia indică atitudinea particulară a lui Isus faţă de Ioan, atitudine recunoscută şi acceptată şi de ceilalţi apostoli care la Cina de Taină îi cer să-l întrebe pe Isus cine este cel ce îl va vinde. Ataşamentul lui Isus faţă de Ioan se exprimă şi prin diferitele misiuni pe care i le încredinţează. Astfel, lui şi lui Petru le cere să-i aducă măgăruşul pe care va intra glorios în Ierusalim în ajunul pătimirii sale; tot lor le încredinţează pregătirea ultimei cine (cf. Lc22,8). Dragostea ce i-o poartă o dovedeşte şi faptul că îl face martor al unor evenimente pe care le experimentează doar câţiva apostoli. Este vorba despre învierea fiicei lui Iair, de schimbarea la faţă de pe Tabor, de agonia din Ghetsemani. De asemenea, deşi la nunta din Cana Evanghelia precizează că Isus era cu ucenicii săi, doar Ioan relatează acest eveniment şi minunea schimbării apei în vin (cf. In2,1-12). Intimitatea dintre Isus şi Ioan îşi găseşte expresia cea mai frumoasă în gestul plin de afecţiune de la Cina de Taină, când Ioan, stând lângă Isus, îşi aşază capul pe pieptul Mântuitorului (cf. In13,23). Acest gest este unul dintre puţinele capabile să exprime profunzimea schimbului de iubire dintre Isus şi ucenicul pe care îl iubea.

Atitudinea lui Isus faţă de Ioan nu rămâne fără răspuns. Expresia acestui răspuns este, mai ales, fidelitatea sa în urmarea Învăţătorului său. Odată ce a simţit iubirea lui Isus, el nu mai poate permite să fie despărţit de cel de care este iubit şi pe care îl iubeşte. Astfel, începând patima, atunci când ucenicii se ascund înspăimântaţi, atunci când până şi Petru, care jurase că nu se va despărţi de Isus, îl neagă, Ioan îl urmează cu fidelitate. În faţa lui Isus suferind, la picioarele crucii, alături de Maica sfântă şi de alte câteva femei, se află şi Ioan (cf. In19,26). Şi aici, în acest moment de maximă suferinţă a Mântuitorului, atitudinea de iubire şi încredere faţă de Ioan este exprimată prin faptul că Isus o încredinţează pe Maria lui Ioan ca mamă şi pe Ioan Mariei ca fiu (cf. In19,27). Majoritatea teologilor văd în prezenţa lui Ioan lângă cruce imaginea prezenţei întregii omeniri la moartea lui Isus. Astfel, Ioan este reprezentantul omenirii martoră la răstignirea Mântuitorului său. Gestul încredinţării lui Ioan şi a Mariei unul altuia ca testament al lui Isus capătă astfel o semnificaţie cu totul aparte: Maria devine mama noastră. Ioan o va lua într-adevăr pe Maria la el.

Dar să revenim la întrebarea de la început: este credibilă mărturia pe care o dă Ioan? Mai încape vreun dubiu în această privinţă acum, când ştim ce raport a existat între Isus şi Ioan? Mărturia sa, aşadar, nu se bazează pe zvonuri, pe vorbe auzite de la alţii despre Isus, ci, cum spune chiar el şi cum am auzit în prima lectură, “ceea ce urechile noastre au auzit, ceea ce ochii noştri au văzut şi mâinile noastre au pipăit cu privire la Cuvântul vieţii”, aceea ne vesteşte. Cartea Faptele Apostolilor menţionează apoi faptul că Ioan şi Petru, ameninţaţi de capii religioşi ai iudeilor şi îndemnaţi să nu mai predice, vor răspunde: “Noi nu putem să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am auzit” (Fap 4,20).

Dar noi, noi de ce putem să nu vorbim despre aceste minunate lucruri pe care le-am aflat şi le trăim? Ce ne face pe noi mai puţin datori de a da mărturie în faţa acestui mesaj? Ce ne opreşte să dăm mărturie despre misterul vieţii? Oare ruşinea? Sau poate puţina credinţă ce o avem?

Aşadar, ce l-a determinat pe sfântul Ioan să dea mărturie? Ce l-a făcut capabil să dea această mărturie? Răspunsul este acelaşi: iubirea. Iubirea pe care el a simţit-o stând la pieptul lui Isus; iubirea căreia el i-a răspuns cu iubire. Atitudinea sa faţă de Isus este caracterizată de o iubire şi o credinţă permanentă şi în continuă creştere. Evanghelia de astăzi notează momentul descoperirii mormântului gol de către Petru şi Ioan şi precizează: “a văzut şi a crezut”. Iubirea pe care Isus i-a arătat-o lui Ioan ne-o arată şi nouă. Aşa cum Isus l-a iubit pe Ioan, ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Sfântul Ioan ne arată astăzi cum trebuie să răspundem acestei iubiri. Cum? Iubind! Este necesar acest răspuns al nostru?

Un fabricant de săpunuri îi spuse unui preot: “Creştinismul nu a reuşit să facă nimic. Deşi evanghelia este predicată de două milenii, lumea nu a devenit mai bună. Şi acum există răul şi oameni răi”. Preotul îi arătă un copil foarte murdar care se juca la margine de drum şi-i spuse: “Săpunul nu a reuşit să facă nimic. Şi acum există mizerie şi oameni murdari în lume”. “Săpunul”, spuse fabricantul, “ajută numai dacă este folosit, numai dacă se aplică în practică”. Şi preotul răspunse: “Creştinismul la fel!”

Aşadar, este necesar răspunsul nostru de iubire? Da, dacă vrem să nu mărturisim o credinţă moartă. Dumneavoastră suportaţi mizeria? Nu cred. Deci folosiţi săpunul. De ce oare atunci putem trăi uneori credinţa, sau credem că o trăim cu adevărat, fără iubire?

Aceasta ne învaţă sfântul Ioan astăzi: să trăim credinţa pentru care el dă mărturie cu atâta tărie şi să mărturisim această credinţă prin iubire. Vă întreb: credeţi cu adevărat că Isus s-a născut, aşa cum am sărbătorit acum două zile? Dacă credeţi, cum dovediţi această credinţă? Sau nu cumva sărbătoarea Crăciunului încă nu a venit cu adevărat în inimile şi în viaţa noastră? Dacă nu a venit, atunci să ştiţi că Isus aşteaptă să se nască. El urmează să coboare pe altar în speciile euharistice. Să-l primim în inimile noastre şi să-l purtăm prin iubire!

pr. Paul Butnaru Ritul latin