Start > Ritul latin > Maria și Adventul; “Magnificat”

Maria și Adventul; “Magnificat”

22 December 2006
1,474 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a din Advent (Anul C)

În timpul Adventului Liturghia ne vorbește și ne învață, prin trei călăuze, prin trei Maeștri: Isaia, Ioan Botezătorul și Sfânta Fecioară Maria: Proorocul, Înaintemergătorul și Mama. Astăzi este rândul Sfintei Fecioare. În toate cele trei cicluri liturgice, Duminica a IV-a din Advent este dominată de figura ei gingașă și tăcută. Ea ne ajută să intensificăm și să concentrăm așteptarea noastră. În duminicile precedente, îl contemplam pe Mântuitorul oarecum de departe: prin perspectiva lui Isaia, care Îl vedea coborându-se ca roua din ceruri, și a lui Ioan Botezătorul care îl aștepta din pustiu. Astăzi suntem invitați să privim către un punct precis; chiar o persoană: “Maria”. Cel ce trebuie să vină a și venit deja; misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu, de nouă luni este ascuns în Maria.

Dacă Adventul înseamnă așteptarea lui Cristos, Maria este Așteptarea personificată; așteptarea a avut pentru ea acel sens real și delicat pe care acest cuvânt îl are pentru fiecare femeie care așteaptă nașterea copilului ei. În acest fel trebuie să ne-o închipuim pe Sfânta Fecioară în imediata apropiere a Crăciunului: cu acea privire dulce și delicată ce pare a dialoga de pe acum cu Pruncul Isus! Între Maria și Isus a existat o neîntreruptă legătură de dragoste, la fel ca în cazul celui care primește Sfânta Împărtășanie! Isus, prin harul Său, și-a început Evanghelizarea chiar din sânul Maicii Sale. Maria este Mama Evangheliei, pentru că în Ea s-a aflat însuși Cuvântul, unic, total și personal. Iat-o așadar pe Maria, după salutul Elisabetei, deschizându-și gura spre a da curs liber gândurilor și sentimentelor inimii sale, care nu sunt decât un murmur, o șoaptă a unei Evanghelii vii: “Magnificat” este o Evanghelie în miniatură, pentru că aici aflăm toate “Fericirile”, mai ales cea a celor săraci cu duhul.

Sunt două metode de a citi “Magnificat”: prima constă în a-l citi în raport cu trecutul, prin ceea ce conține din Vechiul Testament; a doua metodă este de a-l citi în raport cu Noul Testament, ca o anticipare a Evangheliei. Cea dintâi este metoda exegeților și a doctorilor care, cercetând izvoarele acestei cântări, le descoperă în cartea profetului Isaia, în cântarea Anei, mama lui Samuil, și câte puțin în toată Biblia. Maria cunoștea Biblia, cunoștea istoria poporului ei; deci nu este neverosimil – oricât s-ar părea că aici este vorba de o intervenție ulterioară a evanghelistului – faptul că ea se exprimă cu aceste cuvinte scoase din Sfânta Scriptură, de altfel așa cum facem și noi astăzi când ne rugăm prin rugăciuni spontane.

Însă mai cu seamă pe noi ne interesează cea de-a doua metodă de a citi acest imn măreț “Magnificat”. “Mărește suflete al meu pe Domnul!” – cu acest strigăt de laudă și de bucurie, Maria își îndreaptă inima direct către Dumnezeu; se înalță deasupra întregii lumi, și chiar deasupra întregii sale ființe, fixându-și privirea în focarul luminii, în fața lui Dumnezeu. Aceasta ne duce cu gândul la “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu”, cântarea de biruință a îngerilor, la “Sfințească-se Numele Tău” din rugăciunea “Tatăl nostru”. Chiar și noi, atunci când suntem vizitați de harul Domnului, simțim această necesitate de a ne ridica deasupra tuturor lucrurilor pământești, deasupra intereselor de orice natură ar fi ele, spre a-i mulțumi lui Dumnezeu, nu atât pentru ceea ce ne dă, ci pentru că El există, “pentru slava Sa cea mare”, așa cum cântăm la “Gloria”.

“Pentru că a privit umilința slujitoarei sale”. Maria nu preamărește virtutea smereniei sale personale. De fapt aici nu este vorba despre o umilință subiectivă, ci de o umilință obiectivă, adică despre reala micime și neînsemnătate a făpturii, pe care o recunoaște Maria în Fața lui Dumnezeu. Mai târziu, chiar și Isus s-a rugat în felul acesta Tatălui: “Te preamăresc Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai revelat celor mici”. Din acest moment Cântarea Mariei se concentrează în întregime asupra acestei teme: Dumnezeu care se împotrivește celor mândri și îi înalță pe cei smeriți, ca și cum privirea ei s-ar fixa, succesiv, asupra a două extremități: Dumnezeu, Cel Atotputernic și Sfânt, și ea, mică și neștiută slujitoare a Domnului. Însă această distanță infinită nu o descurajează, pentru că este întru totul plină de milostivirea și condescendența lui Dumnezeu. Dumnezeu se apleacă, asemenea unui Bun Părinte, cu gingășie, către această micime recunoscută și acceptată cu adevărat. Aici umilința evanghelică apare așa cum este ea în sine, adică referitor la cum trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât la cum am apărea în fața oamenilor sau a noastră înșine.

“I-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri… pe cei bogați i-a trimis cu mâinile goale…” Glasul Sfintei Fecioare se confundă oarecum cu acela al Fiului, care spune: “Vai vouă bogaților… Vai vouă celor ce sunteți sătui acum…” Această șleahtă de îmbuibați nu-i cuprinde numai pe cei bogați de bunuri materiale, dar și pe cei satisfăcuți de propria lor poziție socială, de propria lor conduită în viață, într-un cuvânt, de ei înșiși. Din cele spuse se poate înțelege cine sunt cei flămânzi și însetați de dreptatea lui Dumnezeu, pentru că nu se încred în propria lor îndreptățire. Aceștia sunt toți cei care își țin privirile mereu îndreptate spre Dumnezeu, dar în același timp fiind și activi, făcând tot ceea ce le stă în putere, tot ceea ce depinde de ei pentru a îndeplini voința Tatălui și pentru a-și procura hrana materială.

O astfel de umilință evanghelică nu exclude mărinimia, nu restrânge inima ci o dilată, încât a făcut-o pe Maria să spună: “Iată că de acum toate generațiile mă vor numi fericită, pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari”. Și chiar așa a și fost: toate națiunile au numit-o “Fericită”. Aclamația Evangheliei ne-a pus în față răspunsul Mariei la lucrarea Domnului: “Iată roaba Domnului: fie mie după cuvântul Tău!” În pericopa evanghelică, Elisabeta o declară fericită pe Maica Domnului tocmai pentru acel “Iată [slujitoarea Domnului]“, pronunțat la Vestirea Îngerului: “Ferice aceea care a crezut”. La baza oricărei fericiri se află credința: “ferice de cei care nu au văzut și au crezut”. A crede înseamnă a se încrede în Dumnezeu, a se încredința Lui. Maria a crezut în Dumnezeu fără să vadă, adică fără a înțelege ceea ce trebuia să se întâmple și unde trebuiau să se sfârșească toate acestea.

Dacă citim cu atenție cea de-a doua lectură, vom vedea că ne vorbește despre un al “Iată”: intrând în lume, Cristos spune: “Iată vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”. Răscumpărarea a fost inaugurată prin cele două “Iată” prin două acceptări acordate lui Dumnezeu: aceea a lui Isus și aceea a Mariei. Acestea au întrerupt cele două refuzuri mai vechi: cele ale lui Adam și Eva. Acceptarea Mariei este radical deosebită de aceea a lui Cristos, pentru că exprimă doar o umilă acceptare, și este în același timp rod al acceptării lui Cristos. Cu toate acestea, în chip misterios, această acceptare a Mariei, pronunțată în numele nostru al tuturor, era indispensabilă, deoarece exprimă consimțământul libertății omului, pe care Dumnezeu o respectă. Dumnezeu nu îngrădește libertatea noastră, ci o salvează.

Spuneam că trebuie să ne însușim cele citite în lecturile de astăzi, și mai ales acel “Iată…” al Mariei. Este un cuvânt scurt, dar prețios. Prin el noi spunem: “Iată, sunt aici! Ce vrei să fac? Cum să fac? Unde să merg?…” Important nu este atât a-l pronunța cât mai mult a-l actualiza, ascultând clipă de clipă inspirațiile Domnului, adică acele imbolduri și lumini interioare ale Duhului Sfânt, care, dacă suntem atenți, ne vor face să înțelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la noi în cutare sau cutare încercare. Dumnezeu ne cheamă în fiecare ceas al zilei, fie pentru a depăși un conflict, fie pentru ajutorarea cuiva, fie pentru a ne reculege în rugăciune, fie pentru a da un sfat bun sau chiar a tăcea la timpul oportun. Trebuie să ne obișnuim să auzim glasul Domnului atunci când El rostește numele nostru, pentru a-I răspunde așa cum i-a răspuns Samuil: “Iată-mă, căci m-ai chemat! Da, Doamne, voi face tot ceea ce ceri de la mine, voi merge oriunde mă trimiți! ”

“Ferice de tine că ai crezut; dar fericiți sunteți și voi, care ați auzit și ați crezut, deoarece fiecare suflet care crede zămislește și naște Cuvântul lui Dumnezeu” (Sf. Ambrozie). Dacă în inimile noastre se află această dispoziție a credinței și a ascultării, atunci toate celelalte lucruri frumoase și delicate, proprii acestei sărbători a Crăciunului, își sporesc semnificația și alimentează bucuria. În caz contrar nu vor fi decât niște surogate care nu ne vor mulțumi inimile.

Vom încheia aceste reflecții reîntorcându-ne cu gândul spre a contempla pe Sfânta Fecioară Maria! Ea este Calea regească prin care a venit la noi Mântuitorul. Trebuie să căutăm să mergem spre acest Mântuitor, pe aceeași cale pe care El a venit la noi (Sf. Bernard). Chiar în acest ceas noi mergem în întâmpinarea lui Isus Cristos, prin Sfânta Împărtășanie, împreună cu aceea prin care El a venit la noi. Trupul lui Cristos pe care îl primim este “adevăratul trup născut din Fecioara Maria” (Sf. Ambroziu). Să sălășluiască în fiecare dintre noi sufletul Mariei, spre a-L slăvi pe Domnul.

Ritul latin