Predici

Poporul ales, format din seminţia lui Abraham, a constituit un neam aparte, cu un scop bine definit de Dumnezeu însuşi pe plan religios şi încredinţat conducerii unor oameni aleşi de dânsul. S-a ridicat poporul la înălţimea chemării şi alegerii?

Din lectura I (Num 11,25-29) vedem cum Moise se plânge lui Iahve că i-a încredinţat conducerea unui popor atât de nestatornic, rebel şi încăpăţânat. Inspirat, el îşi alege 70 de bătrâni şi-i face părtaşi la misiunea sa. Se bucură când Dumnezeu îi copleşeşte cu daruri pe cei aleşi ca să-i fie de folos. Doreşte chiar ca tot poporul să se facă părtaş de darurile Domnului, ca să fie printre neamuri popor conducător, şef în probleme de spiritualitate.

Tendinţa de a conduce de unul singur se schimbă într-o beţie a puterii, în dictatură, în uzurpator al drepturilor cetăţeneşti, care dăunează atât celui care conduce, devenind tiran, cât şi celor conduşi, devenind sclavi, roboţi, manechine fără personalitate.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, vrea ca toţi credincioşii să participe activ la conducerea popoarelor lumii pe calea mântuirii (Conciliul Vatican II).

În primele veacuri ale creştinismului, fenomenul carismatic era în floare tocmai datorită conştiinţei individuale şi sociale pe care o aveau credincioşii faţă de conducerea Bisericii. Sectarii întotdeauna s-au considerat chemaţi să conducă. Atunci când ceva în Biserică nu merge după vederea unuia sau a altuia, ei condamnă, învinuiesc, atacă deschis, formează o grupare după vederile personale şi caută să-i ademenească pe cât mai mulţi, mai ales pe cei buni din sânul Bisericii, ca să formeze o nouă bisericuţă. Din păcate, credincioşii fricoşi, fără curajul răspunderii, scriu anonime, clevetesc, bârfesc şi devin o pradă uşoară pentru lupii în piei de miei.

Biserica lui Cristos, călăuzită de Duhul Sfânt, împarte darurile divine prin sfintele sacramente şi la masa cuvântului. Imediat după Botez, noul creştin primeşte ungerea regală cu crismă pe creştetul capului, ceea ce îi conferă dreptul de a conduce, de a susţine activ, în frica de Dumnezeu, ierarhia bisericească. Fiecare membru al Bisericii trebuie să simtă pe umerii săi întreaga povară a celor conduşi. Orice creştin se achită de această responsabilitate atunci când participă activ la viaţa sacramentală, la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, la rugăciunile comunitare. De fapt, adevărata conducere nu o au cei care se ocupă cu administraţia externă a unor bunuri materiale, deoarece Biserica nu este o societate politică, economică etc., ci acei care se lasă călăuziţi de Duhul Sfânt, fiindcă ei sunt copii ai lui Dumnezeu (Rom 8,14). Rugăciunile, munca şi jertfele celor mici, smeriţi, umili, necunoscuţi dau Bisericii pe marii conducători.

Lectura a II-a (Iac 5,1-6) pune în evidenţă obstacolul cel mai de temut pentru un adevărat conducător spiritual: bogăţia. Bogăţiile nu sunt rele în sine, dar îl pot duce foarte uşor pe şef să se încreadă în ele, denaturând conţinutul spiritual al conducerii. Bogatul crede că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de bogăţii pot subzista. Se înşală, fiindcă bogăţiile nu duc spre Dumnezeu, dar caută să se substituie lui Dumnezeu. Poate susţine cineva că el poate conduce cu atât mai bine cu cât are mai multe bogăţii?

Sfântul Iacob arată că timpul bucuriilor, datorat bogăţiilor, este scurt, chiar dacă sunt folosite bine sau abuziv, trece repede şi conştiinţa este necruţătoare, ca şi judecata lui Dumnezeu. Exemplul lui Iuda Iscarioteanul este grăitor. Foarte puţin timp s-a bucurat de cei 30 de arginţi. De fapt, nu oamenii conduc bogăţiile, ci ele îi conduc pe oameni şi, cum ele sunt oarbe, oamenii conduşi de ele ajung de râpă. Ori de câte ori bogăţiile şi-au făcut simţită prezenţa în conducerea Bisericii, de fiecare dată scandalul a fost în floare şi credinţa în declin vertiginos. În sânul familiilor, unde părinţii sunt angajaţi în goana după aur, educaţia copiilor este deficitară la toate nivelurile. Copiilor de bani gata, cum sunt numiţi, le lipsesc cei şapte ani de acasă, sunt impertinenţi, ignoranţi, încrezuţi, risipitori şi, împinşi pe o treaptă de conducere, falimentează autoritatea.

Arta de a conduce trebuie să şi-o însuşească fiecare om, fiindcă nu poţi fi supus adevărat al Bisericii lui Cristos, dacă nu ştii să conduci şi nu poţi fi conducător, dacă nu ştii să fii supus conştient, responsabil, în spiritul lui Cristos-ascultător (Lc 2,51; Fil 2,8). Egoismul, favorizat de bogăţii sau de lăcomia după ele, constituie un alt duşman al conducerii.

Iosua voia ca Moise să ţină numai pentru sine darurile spirituale ale artei de a conduce; Ioan voia ca Isus să ţină numai pentru sine şi pentru ucenici puterea de a săvârşi minuni (Lc 9,49); bogatul crede că va conduce lumea, dacă va ţine pentru sine toate bunurile materiale. Bunurile materiale, puse de primii creştini la picioarele apostolilor spre a le împărăţi echitabil celor nevoiaşi, au condus pe păgâni la credinţă. Gestul lor a fost conducător fiindcă provenea din iubire. Orice conducere, fără iubire, duce la înrobire; numai conducerea izvorâtă din iubire duce la libertate, pace şi înflorirea tuturor valorilor spirituale.

Lectura a III-a este din Evanghelia după sfântul Marcu (9,37-42-46-47). Isus se ridică împotriva falsităţii şi făţărniciei conducerii spirituale. Cuvintele tari, prin care el condamnă scandalul, sunt o excepţie. N-a condamnat astfel nici adulterul şi nici chiar omuciderea. Fariseii pedepseau adulterul şi omuciderea prin uciderea cu pietre în afara cetăţii şi cadavrul nu putea fi onorat cu nici un fel de funeralii deosebite. Isus socoteşte scandalul, tentativa şefilor spirituali de a-i îndepărta pe oameni de adevăratul Mântuitor ca pe o fărădelege fără egal; de aceea, pedeapsa ce li se cuvine, legarea unei pietre de moară de gât şi aruncarea în adâncul mării, ca astfel cadavrul să nu mai poată fi pescuit şi să nu i se mai acorde nici cea mai mică onoare de înhumare, arată gravitatea păcatului. Omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este fotografia materială a celui spiritual, tabloul viu al lui Dumnezeu pe pământ. Dumnezeu este iubire (1In 4,8). Omul, chipul lui Dumnezeu, este creat pentru a fi iubire. Scandalul face din om chipul Satanei, fiindcă stinge iubirea şi tot ce este sfânt.

Sfântul Bernard spune: Mai puternic este glasul faptei decât glasul vorbei; glasul vorbei sună, glasul faptei tună. Fariseii, cărturarii şi arhiereii, pe care Isus i-a dojenit deseori, semănau scandal, nu prin ceea ce spuneau, ci prin ceea ce făceau. Pe scaunul lui Moise au şezut… Tot ceea ce vă vor spune, faceţi, dar după faptele lor să nu faceţi (Mt 23,3).

Pentru a nu cădea în păcatul scandalului, Isus propune soluţii radicale: tăierea mâinii, piciorului şi scoaterea ochiului drept, ochiul simbol al puterii, după cum am spus-o în altă predică; altfel se riscă de a ajunge în situaţia lui Iuda Iscarioteanul, despre care a spus că îi era mai bine dacă nu se năştea (Mt 26,24).

Bogăţiile sunt bune, ca şi mâna, piciorul şi ochiul, dar când ele sunt un obstacol în calea mântuirii (ochiul drept sunt părinţii cu autoritatea lor; mâna dreaptă sunt fraţii care sunt sprijinul părinţilor; piciorul sunt prietenii), când din cauza lor se pierde din vedere valoarea bunurilor spirituale, cum spunea Isus: Cine este mama mea? Cine sunt fraţii mei? Tot acela care face voia Tatălui meu care este în ceruri îmi este tată, mamă, frate şi soră (Mt 12,50).

Bogat este nu numai acela care are bogăţii, dar şi acela care crede că scopul vieţii stă în a avea, în a poseda. Sărac este acela care crede că scopul vieţii este acela de a fi spre slava Celui care este, Dumnezeu, fiindcă nu ceea ce avem are valoare, dar ceea ce suntem. Şi trebuie să fim cu o inimă atât de mare încât să nu spunem niciodată despre unul sau altul că nu este dintre ai noştri şi l-am oprit. Oricine ar fi, trebuie încurajat să meargă pe calea binelui, să-l urmeze pe Isus şi pe ucenicii săi.

A îmbogăţi pe alţii cu cele spirituale înseamnă a fi un bun conducător al poporului lui Dumnezeu.

Cu ocazia primiţiei neosacerdotale a lui Angelo Tin (Birmania), el a mulţumit unei femei budiste, doamnei Daw-Sin, pentru ajutorul acordat în anii de studenţie. Fiind sărac, lucrase în cafeneaua ei. Când a voit să-şi continue studiile teologice, ea l-a ajutat ca o adevărată mamă. Se ruga la templul ei budist ca Angelo să-şi atingă ţinta, idealul vieţii: preoţia. Rugăciunile noastre sunt diferite, i-a zis ea într-o zi, dar sunt sigură că ele se întâlnesc şi sunt unite înaintea Domnului.

Mare spirit de conducere a avut. Şi era păgână…

Şi eu? Şi tu? Avem acest spirit de conducător?

Să-l rugăm pe Duhul Sfânt să ne călăuzească la tot adevărul (In 16,13). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin