Predici

Unul dintre apostoli, Ioan, a văzut cum scotea demoni în numele lui Isus un om care nu aparţinea cercului discipolilor, şi i-a interzis acestuia să mai facă acest lucru. Relatându-i Învăţătorului incidentul, El îi răspunde: “Nu-l opriţi… pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9,39.40). Aceasta este o temă de o mare importanţă actuală. Ce trebuie să credem despre cei care sunt în afară, care fac ceva bun şi arată semne ale spiritului, fără a crede însă în Cristos şi a adera la Biserică? Pot şi ei să se mânuiască?

Teologia a admis întotdeauna posibilitatea, pentru Dumnezeu, de a salva unii oameni în afara modurilor obişnuite, care sunt credinţa în Cristos, botezul şi apartenenţa la Biserică. Această certitudine a fost afirmată în epoca modernă, după ce descoperirile geografice şi posibilităţile crescute de comunicare între oameni au făcut să fie necesar să se admită faptul că există nenumăraţi oameni care, fără vina lor, nu au auzit niciodată proclamarea Evangheliei, sau au auzit-o într-un mod neadecvat, de la conchistadori şi de la colonizatori lipsiţi de scrupule care au făcut-o să fie dificil de acceptat.

Conciliul Vatican II a spus că “Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociaţi acestui Mister pascal” (Gaudium et Spes, nr. 22) şi să fie aşadar mântuiţi. S-a schimbat credinţa noastră creştină? Nu, atâta vreme cât continuăm să credem două lucruri: în primul rând, că Isus este singurul mijlocitor şi mântuitor al întregii rase umane, şi de asemenea că cei care nu îl cunosc, dacă sunt mântuiţi, sunt mântuiţi datorită Lui şi datorită morţii Sale răscumpărătoare. În al doilea rând, că de asemenea cei care, neaparţinând încă Bisericii vizibile, sunt în mod obiectiv “orientaţi” către ea, fac parte din acea Biserică mai mare, cunoscută doar de Dumnezeu.

În pasajul nostru evanghelic, Isus pare să ceară două lucruri de la aceşti oameni “din afară”: ca ei să nu fie “împotriva” Lui, adică să nu combată în mod categoric credinţa şi valorile ei, cu alte cuvinte să nu se pună de bunăvoie împotriva lui Dumnezeu. În al doilea rând, ca, dacă nu pot să îl slujească şi iubească pe Dumnezeu, cel puţin să slujească şi să iubească imaginea Sa, care este omul, în special cel în nevoi. Se spune, de fapt, vorbindu-se mai departe tot despre aceşti oameni “din afară”: “oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata”.

Cu toate acestea, după ce am clarificat doctrina, cred că este de asemenea necesar să mai îndreptăm ceva: atitudinea noastră interioară, psihologia noastră ca credincioşi. Putem înţelege, dar nu împărtăşi, nedumerirea anumitor credincioşi atunci când văd căzând fiecare privilegiu exclusiv legat de credinţa lor în Cristos şi de apartenenţa la Biserică: “Atunci, ce folos să fii un bun creştin?” Trebuie, dimpotrivă, să ne bucurăm imens datorită acestor noi deschideri ale teologiei catolice. A şti că fraţii noştri din afara Bisericii au şi ei posibilitatea de a fi mântuiţi: ce ne eliberează mai mult şi confirmă mai mult generozitatea infinită a lui Dumnezeu şi voinţa Sa “ca toţi oamenii să se mântuiască” (1Timotei 2,4)? Trebuie să ne însuşim dorinţa lui Moise redată în prima lectură a acestei duminici: “de ar fi toţi prooroci în poporul Domnului şi de ar trimite Domnul duhul Său peste ei!” (Numeri 11,29).

Cunoscând toate acestea, trebuie să îi lăsăm pe fiecare în pace cu propriile lor convingeri şi să încetăm să promovăm credinţa în Cristos, având în vedere că te poţi mântui şi în alte moduri? Sigur că nu. Ceea ce trebuie însă să facem este să subliniem motivaţia pozitivă mai mult decât cea negativă. Motivaţia negativă este: “Credeţi în Isus, pentru că cine nu crede în El va fi condamnat veşnic”; motivaţia pozitivă este: “Credeţi în Isus, deoarece este minunat să crezi în El, să îl cunoşti, să îl ai ca mântuitor, în viaţă şi în moarte”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin