Predici

După Evanghelia despre bogăţii, Evanghelia acestei duminici ne prezintă cuvintele lui Cristos despre un alt mare idol al lumii: puterea. Puterea, ca şi banii, nu este intrinsec rea. Dumnezeu se descrie pe sine ca “Cel Atotputernic”, şi Scriptura spune că “puterea îi aparţine lui Dumnezeu” (Psalm 61,11). Cu toate acestea, având în vedere că omul a abuzat de puterea care i s-a dat, transformând-o în controlul celor mai puternici şi oprimarea celor mai slabi, ce a făcut Dumnezeu?

Pentru a ne da un exemplu, Dumnezeu despuiat pe sine de atotputernicia Sa; de la a fi “atotputernic”, s-a făcut pe sine “neputincios”. El “s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului” (Filipeni 2,7). A transformat puterea în slujire. Prima lectură a zilei conţine o descriere profetică a acestui Mântuitor “neputincios”. “Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat… Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei”.

Astfel este revelată o nouă putere, aceea a crucii: “Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi” (1Corinteni 1,27). În Magnificat, Maria vorbeşte în avans despre această revoluţie tăcută adusă de venirea lui Cristos: “i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri” (Luca 1,52). Cine sunt acuzaţi în această denunţare a puterii? Doar dictatorii şi tiranii? Ce bine ar fi să fie aşa! S-ar referi, în acest caz, la excepţii. Această denunţare ne afectează însă pe noi toţi. Puterea are ramificaţii infinite, ajunge peste tot, ca anumite nisipuri din Sahara atunci când bate vântul siroco. Ajunge chiar şi în Biserică.

Problema puterii, aşadar, nu se pune doar în domeniul politic. Dacă rămânem la acest domeniu, nu facem decât să ne alăturăm grupului celor care sunt întotdeauna gata să lovească pieptul altora pentru propriile lor greşeli. Este uşor să denunţăm greşelile colective, sau pe cele ale trecutului; este mult mai dificil însă când vine vorba de greşelile personale şi prezente. Maria a spus că Dumnezeu “i-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri” (Luca 1,51-52). Ea indică implicit un loc exact în care trebuie să fie combătută “dorinţa de putere”: propriile noastre inimi.

Minţile noastre – gândurile inimii – pot deveni un fel de tron pe care stăm pentru a dicta legi şi a tuna împotriva celor care nu ni se supun. Suntem, cel puţin în dorinţele noastre dacă nu în fapte, “cei puternici de pe tronuri”. Din păcate, chiar în familie este posibil ca dorinţa noastră înnăscută de putere şi abuzul să se manifeste, provocând suferinţă constantă celor care sunt victime ale acestora, adesea – dar nu întotdeauna – femeia. Ce opune Evanghelia la această putere? Slujirea: o putere pentru ceilalţi, nu asupra celorlalţi! Puterea conferă autoritate, dar slujirea conferă ceva mai mult, autoritatea care înseamnă respect, stimă, un ascendent real asupra celorlalţi. De asemenea Evanghelia se opune puterii cu nonviolenţa, adică un alt fel de putere, una morală, nu fizică. Isus a spus că ar fi putut să îl roage pe Tatăl să îi dea douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-i învinge pe duşmanii care urmau să îl răstignească (Matei 26,53), însă a preferat să se roage pentru ei. Şi în acest fel a obţinut victoria.

Slujirea nu se exprimă însă întotdeauna prin tăcere şi supunere faţă de putere. Uneori ne poate îndemna să ne ridicăm vocea împotriva puterii şi a abuzurilor ei. Acest lucru l-a făcut Isus. În viaţa sa a trăit experienţa abuzului din partea puterilor politice şi religioase ale timpului. De aceea El este aproape de toţi aceia care – în orice mediu (familie, comunitate, societate civilă) – cunosc experienţa unei puteri rele şi tiranice. Cu ajutorul Lui putem să nu ne lăsăm “învinşi de rău”, aşa cum nici El nu s-a lăsat învins – şi mai mult, să “învingem răul prin bine” (Romani 12,21).

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin