Start > Ritul latin > Dumnezeul speranței

Dumnezeul speranței

1 December 2006
1,334 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a din Advent (Anul C)

Cu această duminică, începe un an nou liturgic, și odată cu el începe și anuala noastră cale către Sărbătoarea Sfântă a Nașterii Domnului. Pornim întru întâmpinarea “Celui care vine”. Cuvântul lui Dumnezeu ne sugerează atitudinea potrivită acestui moment memorabil: “Către Tine, Doamne, îmi înalț sufletul meu!” iar Isus ne spune în Evanghelie: “… sculați-vă și ridicați-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră”.

Adventul trebuie să înceapă cu ridicarea, cu înălțarea sufletului; suntem îndemnați să uităm trecutul și să privim numai înainte, spre viitor, spre noul eveniment al harului, deoarece fiecare an liturgic care începe este un an al harului, al binecuvântărilor cerești.

Ne îndreptăm îndată atenția spre lecturile biblice de astăzi; pentru a vedea ce anume ne sugerează în legătură cu această așteptare, lecturile trebuiesc parcurse în ordinea istorică (așa cum au apărut ele), care e cu totul alta decât cea obișnuită, adică acea ordine liturgică în care sunt citite. Ordinea istorică este următoarea: întâia, a treia și a doua citire, adică: Vechiul Testament, epoca lui Isus (Evanghelia) și epoca Bisericii (Scrisoarea Sf. Pavel).

Prima lectură este un scurt pasaj din profetul Ieremia: “Iată vin zilele când voi împlini acel cuvânt bun pe care l-am rostit Eu pentru casa lui Israel și pentru casa lui Iuda, zice Domnul”. Aici ni se arată schema, proiectul de lucru al lui Dumnezeu: Dumnezeu făgăduiește anticipat ceea ce are de gând să realizeze mai apoi cu fidelitate. Deci, misterul lui Dumnezeu este totdeauna “vechi și nou”: vechi în simbol, nou în realitate. În acest interval, dintre făgăduință și realizare, se află posibilitatea speranței omului și a fidelității lui Dumnezeu. Pentru ce se poartă Dumnezeu în felul acesta? Pentru ce intervenția lui este pregătită așa de timpuriu? … Pentru ca omul, în fața faptului împlinit și miraculos să nu poată spune: “Idolul meu le-a făcut pe toate acestea, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit, adică întâmplarea, inteligența sau fantezia mea; Dumnezeu nu are nici un amestec în toate acestea; Dumnezeu nu există” (cf. Isaia 48,3-8). Prin urmare, făgăduința este pentru ca omul să poată cunoaște ceea ce vine de la Dumnezeu, să poată aștepta cu credință și să mărturisească aceasta cu toată tăria. Acesta este adevăratul și profundul motiv pentru care Vechiul Testament este veșnic actual, chiar și pentru noi creștinii, și continuăm să îl citim în adunările noastre. El demonstrează că mântuirea adusă de Cristos vine de la însuși Dumnezeu, care o vestise prin proroci, demonstrând unitatea planului divin al mântuirii.

Evanghelia ne duce dintr-o dată în centrul veacurilor, adică la Isus Cristos. Acea venire a lui Dumnezeu printre oameni, atât de așteptată și realizată cu El: “Dumnezeu a vizitat poporul său” (Luca 7,16). Istoria nu și-a oprit cursul ei: Timpul s-a împlinit, dar nu s-a sfârșit! Însuși Isus este Acela care îl pune pe om și Biserica în stare de alertă, de așteptare a unei alte veniri: “atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere și cu mare glorie”. Prima venire, la împlinirea timpului, a fost în umilință și în suferință; a doua, de la sfârșitul veacurilor, va fi cu putere și cu glorie mare! Noi trăim în această situație precisă determinată de venirea lui Isus, în amintirea Întrupării Sale și în așteptarea parusiei, între un “deja” și un “nu a venit încă”.

A doua lectură, extrasă din Scrierile Sf. Paul, ne sugerează ce anume trebuie să facem în acest timp al Adventului. În acest sens și Evanghelia conține indicații prețioase: “Aveți grijă de voi înșivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beție și grijile vieții… Vegheați, așadar, în orice moment și rugați-vă ca să puteți scăpa de toate cele ce se vor petrece și să stați în picioare în fața Fiului Omului!” Dar mai ales Paul ne îndeamnă să tragem urmări practice din tot ceea ce am auzit până acum. El a trăit exact în aceleași împrejurări ca și noi, adică în amintirea trecerii lui Isus pe pământ, și în așteptarea revenirii Sale împreună cu toți sfinții. Cuvântul cheie folosit de apostol este “creșterea”. Acesta este timpul în care sămânța primită prin Botez trebuie să ajungă la maturitate, timp dat fiecăruia, ca și Bisericii, pentru a ajunge la starea omului desăvârșit, la înălțimea staturii lui Cristos.

După cum se vede, scrierile biblice abordează multe teme: Venirea lui Cristos, Așteptarea, Vegherea, Creșterea, necesitatea unei vieți creștinești cumpătate și active. Tocmai de aceea, reluând toate aceste teme, vom aprofunda astăzi acea temă care le cuprinde pe toate: “Speranța creștină”. Întreaga perioadă liturgică a Adventului amintește de această speranță, fiind un fel de sacrament al speranței creștine.

Citind Evanghelia de astăzi, ne atrage atenția un lucru: în descrierea evenimentelor escatologice, Isus vorbește despre tristețe, despre neliniște, despre groază, despre așteptare; nu vorbește nimic despre speranță. S-ar spune că Isus nu cunoaște speranța! Evangheliile sinoptice nu îi atribuie lui Isus nici o aluzie mai explicită cu privire la speranță. În schimb, după Paști, observăm explodând, literalmente, această temă, în scrisorile lui Pavel și în mai toate celelalte scrieri apostolice. Speranța este o componentă esențială a existenței creștine, împreună cu credința și iubirea: “Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea” (1Corinteni 13,13).

Ce a determinat această schimbare? La această întrebare se poate răspunde foarte simplu: speranța creștină se naște din Învierea lui Cristos: “Dumnezeu… ne-a renăscut la o speranță vie prin învierea lui Isus Cristos din morți” (1Petru 1,3). Tocmai de aceea nu se vorbește nimic în Evanghelii despre speranță înainte de Paști, nu pentru că ea nu ar fi existat în cărțile sfinte, ci era oarecum embrionară, venind la lumină în dimineața glorioasă a Paștilor.

Felul în care înțelegem noi astăzi speranța este specific gândirii biblice. Oamenii din vechime nu cunoșteau virtutea speranței, înțeleasă ca ceva bun în sine însuși; ei cunoșteau numai așteptarea, care, așa cum știm, este ambiguă, putând fi o așteptare a binelui sau a răului, sau, așa cum se întâmplă de multe ori, o așteptare zadarnică, adică o iluzie. Numai Dumnezeul creștinilor poate fi numit “Dumnezeul speranței” (Romani 15,13), adică Dumnezeul “dătător” al speranței; Dumnezeul care îi deschide omului ochii spre viitor.

Iată cum ne apare în Biblie revelația cu privire la virtutea teologală a speranței: “Speranța este așteptarea bunurilor escatologice care sunt: învierea trupului, moștenirea sfinților, viața veșnică, slava și vederea lui Dumnezeu față la față; într-un cuvânt, Mântuirea. Speranța își are originea în Dumnezeu: se bazează pe dragostea Sa, pe chemarea și pe puterea Sa, pe veracitatea și fidelitatea Sa în menținerea făgăduințelor. În felul acesta speranța nu ne poate înșela. Orientată prin definiție spre bunurile invizibile, speranța se bazează pe credință și se nutrește din dragoste. Duhul Sfânt este sursa ei privilegiată, care o luminează, o întărește, o îndeamnă la rugăciune și la o viață activă. Bazată pe îndreptățirea prin credința în Cristos, ea este plină de mângâiere, de bucurie și de tărie; pentru nimic în lume nu se descurajează din cauza suferințelor de fiecare zi, care nu contează în comparație cu fericirea făgăduită, ci le îndură cu statornicie” (Biblia de la Ierusalim: Notă la Scrisoarea către Romani 5,2).

Cu ajutorul Duhului Sfânt, să privim lucrurile mai în profunzimea lor, adică această splendidă realitate a speranței creștine. Ce înseamnă a spera? Am citit într-o carte aceste cuvinte pline de înțeles: “Trebuie să sperăm în Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu, fiindcă aceasta înseamnă unul și același lucru. Trebuie să avem în Dumnezeu această credință de a spera în El. Trebuie să credem în El, adică să sperăm. Credința vede ceea ce este în timp și în veșnicie. Speranța vede ceea ce va veni, ce va fi, în timp și în veșnicie. Dragostea iubește ceea ce este, însă speranța iubește ceea ce va fi. Credința pe care o prefer, spune Dumnezeu, este speranța “(Peguy). Prin urmare, speranța este surioara geamănă a credinței, este un fel de a crede, este, ea însăși, o încredințare în mâinile lui Dumnezeu, mai cu seamă în vederea propriului viitor.

În felul acesta, speranța este chiar mai meritorie decât credința, pentru că e mai exigentă. Nu este greu a crede pentru cel care nu e orb, pentru omul cu ochii sănătoși, care Îl privește pe Dumnezeu în creația Sa, în marea strălucire a întregului Univers! … Însă, a spera, și a spera mereu, chiar și după a nu știu câta deziluzie, a spera că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de azi, după ce am observat că de atâtea și atâtea ori ea a fost chiar mai rea decât ziua precedentă, sorbind toate aceste amăgiri, așa cum absoarbe pământul o ploaie binefăcătoare, aceasta într-adevăr este ceva nobil, mare, și demonstrează atotputernicia harului lui Dumnezeu.

Deseori speranța creștină este asemănată cu o ancoră. Chiar din cele mai vechi timpuri a fost simbolizată așa, însă ancora nu este simbolul cel mai potrivit, ci “vela”, “pânza”. Ancora leagă barca de fundul mării, însă pânza o face să alerge pe mare către țărm; speranța este aceea care o mână cu putere; dacă nu ar fi speranța, totul s-ar opri, și credința și dragostea. Ce ar fi credința fără speranță? Sf. Paul spune că nu ar fi decât o credință “zadarnică” (1Corinteni 15,14). Nimeni nu seamănă dacă nu așteaptă o recoltă. Speranța a fost aceea care, chiar de la începuturile Bisericii, a dat mesajului creștin această extraordinară forță de expansiune, care, în scurt timp, l-a dus până la marginile pământului. Oamenii, mai ales cei împovărați și săraci, toți oropsiții sorții, au văzut pentru prima dată o propunere a speranței, care era într-adevăr pentru ei, și care nu excludea pe nimeni.

Dacă propovăduirea creștină de astăzi este câteodată atât de lipsită de vigoare, aceasta se datorează faptului că nu a ținut cont și nu a pus la loc de frunte propovăduirea speranței. Lumea este flămândă de speranță mai mult decât de pâine, și ascultă mesajul numai în măsura în care acesta este capabil să îi ofere o adevărată speranță. Noi creștinii suntem responsabili, trebuie să dăm socoteală de speranța ce ne-a fost dăruită. Trebuie să fim totdeauna pregătiți a da un răspuns potrivit oricui ne-ar pune o întrebare cu privire la speranță; și aceasta nu numai cu cuvântul, ci și prin bunăvoință, delicatețe și respect, dar mai cu seamă prin capacitatea de a suferi orice din cauza speranței noastre. Noi trebuie să fim tot atâția agenți de legătură ai speranței. “Așa cum credincioșii își trec din mână în mână (la anumite procesiuni) apa sfințită, tot așa și noi trebuie să ne trecem din inimă în inimă speranța divină” (Peguy).

Propriilor fii trebuie să le dai mai întâi o speranță și numai în al doilea rând pâinea cea de toate zilele; elevilor trebuie să le prezentăm mai întâi o speranță și apoi o doctrină; chiar și cei înaintați în vârstă, bătrânii, au nevoie de o speranță, mai mult chiar decât o pensie! De trăit se poate trăi chiar și atunci când ne lipsesc toate, dar fără speranță nu se poate trăi. Când un om își pierde speranța, când nu mai speră în nimic, când, trezindu-se dimineața, nu mai așteaptă absolut nimic de la nimeni, el nu mai este viu; el moare: ori lent, ori sinucigându-se. Cine a cunoscut de-aproape vreunul dintre aceste cazuri, datorate câteodată bolii, dar cele de mai multe ori egoismului celor din jur, își dă seama că nu există nimic în lume mai vrednic de compătimire decât asemenea cazuri.

Știm că speranța creștină nu este singura despre care trebuie să se predice în zilele noastre; mai există și așa numitele “speranțe omenești”, care privesc nu spre viitorul escatologic, ci spre viitorul omenesc, spre viitorul omului de pe acest pământ. Cele două speranțe nu se exclud: dacă speranța lumească, în cel ce nu crede, exclude speranța creștină, în schimb cel ce crede nu va exclude niciodată speranța omenească. Mai mult chiar, atunci când aceasta este înțeleasă la justa ei valoare, constituie cea mai bună garanție, pentru că omul este mai atent la a nu face nimănui vreun rău, fiindcă toți oamenii sunt fiii lui Dumnezeu (Romani 8,21). Speranța creștină este o speranță activă, bogată în fapte ce trebuiesc făcute în timpul așteptării: veghere, creștere în dragoste față de toți.

De aceea speranța este ca un ferment, ca “sarea”, chiar și în această lume. Așadar, noi nu avem nici un interes în a înălța speranța creștină pe dărâmăturile speranței omenești; ci vom cultiva tot sâmburele de speranță, mic sau mare, care se află în jurul nostru; ca niște adevărați creștini, îi vom ajuta pe frații noștri să își descoperi o altă speranță, aceea care nu înșeală, pentru că vine din inima noastră împreună cu dragostea prin Duhul Sfânt care ni s-a dăruit. Vom încheia cu acea rugăciune cu care Sf. Paul își încheie Scrisoarea către Romani: “Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria și pacea în credință, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt”.

Ritul latin