Predici

Creştinul este omul care aşteaptă veghind a doua venire a lui Isus. În perioada aşteptării are de luptat cu trei mari ispite: cu descurajarea, din cauza răspândirii răului tot mai mult în această lume; cu lepădarea multora de credinţă, fiindcă însuşi Isus s-a întrebat: Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 18,8) şi cu răstălmăcirea mesajului evanghelic, din care cauză sfântul apostol Paul îl îndemna pe ucenicul său Timotei să rămână statornic în ceea ce a învăţat, în Sfânta Scriptură (lectura a II-a).

Pentru a ieşi biruitori din această luptă întreită, arma noastră este rugăciunea, ea salvează omul, despre care sfântul Francisc de Sales spune că este capodopera universului; sufletul este capodopera omului; dragostea este capodopera sufletului şi iubirea este capodopera carităţii. Iată pentru ce dragostea lui Dumnezeu este scopul, perfecţiunea şi excelenţa universului (Lettera 10,1).

Datoria omului este de a tinde mereu spre această perfecţiune creatoare sau desăvârşire până la o identificare cu Tatăl nostru ceresc (Mt 5,48). Iar ca să ajungem aici, trebuie să parcurgem drumul lui Dumnezeu: calea rugăciunii. Dumnezeu este rugăciune, fiindcă este smerenie (sfântul Francisc de Assisi), fiindcă este iubire (sfântul Ioan evanghelistul). Atât prin creaţie, cât şi prin fiecare har, el îşi manifestă iubirea ad extra. Dar prin aceasta nu face altceva decât să cerşească cu smerenie infinită iubirea creaturilor înzestrate de el cu raţiune şi voinţă, cu darul libertăţii; se roagă ca noi să-l iubim, să ne întoarcem la dânsul pe aceeaşi cale pe care el a venit şi vine mereu la noi, pe calea iubirii creatoare şi răscumpărătoare prin Isus smerit până la moartea pe cruce (Fil 2,8).

Catehismul defineşte rugăciunea ca înălţare a minţii spre Dumnezeu. Scara pe care ne putem înălţa nu poate fi alta decât aceeaşi pe care Dumnezeu a venit la noi, scara smereniei. Ei bine, dar o dată ajunşi la Dumnezeu, trebuie să-i vorbim şi să-i cântăm un duet la unison cu Duhul Sfânt care se roagă în noi cu suspine negrăite (Rom 8,26), prin care noi putem să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele de Tată (Gal 4,6), deoarece Isus ne asigură că primul efect, primul succes al rugăciunilor noastre este tocmai faptul că îl dobândim pe Duhul Sfânt de partea noastră (Lc 11,13), fiind darul Tatălui şi al Fiului. Dar dacă cineva nu-l caută în primul rând să-l aibă pe Duhul Sfânt de partea sa, Tatăl nu se obligă să-i asculte ruga, fiindcă numai prin el putem afla împărăţia cerurilor, ca toate celelalte să ni se adauge la viaţa de fiecare zi (Mt 6,33; Lc 12,31). O rugăciune fără Duhul Sfânt este ca o mâncare alterată, mai mult otrăveşte decât hrăneşte. Cine îl iubeşte, îl cunoaşte pe Dumnezeu; îl iubeşte acela care îl are pe Duhul Sfânt şi îl cunoaşte prin Isus Cristos, prin cuvântul evangheliei sale. Spune sfântul Augustin că cine nu iubeşte cuvântul lui Cristos, nu are cum să-l cunoască pe Dumnezeu.

Rugăciunea este tăcere.

Nimeni nu vine la mine, spune Isus, dacă nu-l atrage Tatăl (In 6,65) şi, de asemenea, nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât prin Isus (In 14,6). Ca să auzim glasul Tatălui şi al Fiului – partea cea mai bună pe care o alesese Maria, sora Martei (Lc 10,42) – trebuie să facem tăcere. Pentru aceasta a spus cineva că trebuie să ne rugăm mult înainte de a ne ruga (Cantalamesa). Isus se retrăgea în linişte, pe timp de noapte, în singurătatea muntelui, în Grădina Măslinilor etc. unde asculta glasul Tatălui pentru a dobândi forţa necesară de a-i împlini voinţa, de a rămâne cu fiii oamenilor, cu această generaţie ostilă sacrului.

Rugăciunea este luptă.

Dacă în Sfintele Scripturi avem atâtea exemple grăitoare de adevărată rugăciune, ele sunt prezentate mereu ca o luptă. Abraham se luptă cu Dumnezeu ca să salveze Sodoma şi Gomora (Gen 18,16-33); Iacob se luptă cu îngerul pe tot parcursul unei nopţi (Gen 32,25-33); Moise se luptă cu Iahve ţinând mereu braţele înălţate spre cer (Ex 17,8-16); prietenul inoportun se luptă cu tovarăşul său care nu voia să se scoale în miez de noapte spre a-i da pâinea necesară (Lc 11,5-10); văduva se luptă cu judecătorul nedrept până îi face dreptate (Lc 18,2-5); Isus însuşi se luptă cu Tatăl ceresc în Grădina Măslinilor până la sudoarea de sânge (Mt 26,39-44) şi iese biruitor datorită evlaviei sale (Evr 5,7).

Câteva consideraţii asupra rugăciunii celei mai obişnuite, ruga de cerere. Şi ea este un răspuns la îndemnul lui Isus de a ne ruga fără încetare (Lc 18,1). În primul rând ruga nu trebuie să constituie o pretenţie ca Dumnezeu să facă în locul nostru ceea ce putem face noi înşine. Ea arată condiţia smerită a stării noastre umane, atât de limitată, că nu ne putem elibera de toate relele care ne vin din firea coruptă, din partea lumii scufundată în păcat şi mai ales din partea Celui Rău, care este mult mai puternic decât noi.

Descoperind lui Dumnezeu toate lipsurile şi necesităţile noastre, planurile şi dorinţele sfinte, nu-i facem cunoscute lucruri neştiute de el, ci le punem noi înşine în lumina lui prin actul smereniei; noi înşine ne dăm seama dacă sunt sau nu conforme cu voinţa lui. Omul este cu adevărat om prin ceea ce cere, prin privirea ridicată spre cer, prin afirmarea sa de antropos, prin înălţarea minţii spre Dumnezeu, ca buzele să spună din plinătatea inimii (Mt 12,34) ceea ce Duhul Sfânt a pus într-însa: iubirea (Rom 5,5), ca omul să se definească prin inima sa.

Dacă un judecător nedrept a ascultat-o pe văduvă, numai pentru că ea a insistat să-l roage (Lc 10,2-5), cu atât mai mult ne va asculta Tatăl ceresc pentru iubirea ce o are faţă de noi, care îl rugăm cu suspinele Duhului său din plinătatea iubirii inimii noastre. Prin urmare, trebuie să înţelegem că motivul ascultării rugăciunilor noastre este iubirea Duhului său şi nu pentru meritele noastre. Meritul omului constă în insistenţa inoportună care se bazează pe îndemnul lui Isus.

Rugăciunea creştină nu este o cerinţă a intervenţiei imediate a lui Dumnezeu, nu este o formulă magică ce rezolvă problemele instantaneu, ci este ceva care aderă şi acceptă libertatea şi răbdarea lui Dumnezeu (Luigi Bera).

În altă parte a Evangheliei după sfântul Luca se spune că Dumnezeu ne dă, nu atât ceea ce îi cerem, ci mai ales pe Duhul Sfânt în primul rând, că dacă nu este el cel care se roagă în noi, rugăciunile nu au nici o şansă să ajungă la Tatăl, fiindcă numai Duhul Sfânt, prin rugăciunea noastră şi suspinele lui negrăite ne poate face martorii lui Isus în lume.

Fără cunoaşterea Sfintelor Scripturi nu ne putem ruga cum trebuie, deoarece numai ea are îndrumările folositoare care dispun omul pentru realizarea dreptăţii, perfecţiunii, numai ea ne poate face disponibili şi bine pregătiţi pentru orice lucru bun (2Tim 3,15-17). Dumnezeu ne cheamă prin Sfintele Scripturi şi noi îi răspundem prin rugăciunile de laudă, preamărire, mulţumire, adoraţie şi prin cele de cerere. Rugăciunile care nu au suport scripturistic sunt ca nişte bogăţii puse într-un sac fără fund, se pierd. Când facem o rugăciune conformă cu învăţăturile evanghelice, chiar dacă ni s-ar părea că Dumnezeu nu ni le acceptă, ele rămân totuşi ca o bogăţie spirituală necesară unor momente mai importante din viaţă, pentru a învinge dificultăţi mai mari. Isus se roagă: Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la mine paharul acesta; dar nu voia mea, ci a ta să se facă (Mt 26,39). Câtă bogăţie a rămas lui Isus din această rugăciune, chiar dacă a trebuit să bea paharul! A căpătat puterea necesară de a-l bea, dând lumii dovada supremă a iubirii pe care Tatăl o are faţă de oameni.

Citim în viaţa scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf (premiul Nobel pentru literatură în anul 1940) următorul episod. Tatăl său era în pericol de moarte. Mama i-a zis: Nu faci o rugăciune lui Dumnezeu ca să ţi-l lase pe tăticu? Emoţionată, Selma nu răspunde nimic; stă şi se gândeşte: Ce-i plăcea tăticului meu să facă pentru a-i plăcea lui Dumnezeu? Şi-a adus aminte câtă pasiune punea el în citirea Sfintelor Scripturi şi cât le lăuda. Atunci i-a venit ideea de a face un vot: Voi citi toată Biblia şi o voi reciti până la moarte, dacă tăticul meu se face sănătos. Tăticul s-a făcut sănătos şi Selma şi-a ţinut votul până la moarte şi scrierile ei au devenit renumite datorită spiritului creştin cu care sunt impregnate.

Cineva spunea: Rugăciunea este oxigenul nostru spiritual. Dar fabrica de oxigen spiritual este Biblia. Dacă vrem să respirăm aerul ceresc al sfinţilor, trebuie să ne abonăm la fabrica de oxigen dătător de viaţă veşnică, să citim, să medităm şi să contemplăm iubirea lui Dumnezeu care ne vorbeşte prin Scriptură. Numai aşa vom trăi veşnic în fericire. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin