Predici

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi vor să pună în evidenţă un atribut divin – dreptatea -, pentru a ne da posibilitatea unui mai mare ataşament faţă de Legea Domnului.

De la început trebuie să recunosc următorul lucru: conţinutul acestei predici este mai dificil de înţeles; nici nu se poate altfel, fiindcă este vorba despre un atribut esenţial al divinităţii. Cu multă răbdare, atenţie şi bunăvoinţă, sper să înţelegeţi ceva, cel puţin atât: dreptatea divină diferă de cea umană ca de la cer la pământ; dar, dat fiind faptul că trebuie să ajungem în cer, este necesar să ne obişnuim cu cele cereşti; azi, cu dreptatea lui Dumnezeu, care trebuie să fie modelul dreptăţii noastre prin caritate.

Catehismul ne spune că Dumnezeu este drept, el răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. Aceasta este o dreptate morală, o acţiune distributivă faţă de oameni sau alte fiinţe raţionale, dar dreptatea lui Dumnezeu trebuie să fie în primul rând teologică. El este drept în sine, în esenţa sa divină, aşa cum este veşnic, pretutindeni, atotputernic, atotştiutor şi sfânt. Orice om credincios mărturiseşte că se cuvine, pe bună dreptate, ca Dumnezeu să fie sfânt, veşnic, pretutindeni etc. Dreptatea teologică în sine, aşa cum este ea în Dumnezeu, strânge ca într-un buchet pe celelalte cinci atribute şi le pătrunde pe fiecare dintre ele cu o lumină accesibilă numai ochilor credinţei noastre, deoarece este imposibil ca între cele trei persoane divine să nu existe o dreptate perfectă în privinţa veşniciei, ubicuităţii, atotputerniciei, atotştiinţei şi sfinţeniei. Lipsa unui singur atribut dintr-o persoană dumnezeiască l-ar face pe Dumnezeu nedrept în totalitate. Numai existenţa celor cinci atribute în fiecare persoană dă naştere celui de-al şaselea atribut: dreptăţii divine în sine.

Dreptatea divină faţă de om, de a-i răsplăti binele şi de a-i pedepsi răul, izvorăşte din dreptatea divină în sine şi se bazează tot pe cele cinci atribute care fac din Dumnezeu un Tată creator, un Fiu mântuitor şi un Duh Sfânt sfinţitor. Dreptatea celor trei persoane divine faţă de om este o dreptate caritativă, atât când răsplăteşte binele, cât şi atunci când pedepseşte răul, fiindcă atât răsplata cât şi pedeapsa sunt date pentru a-l face pe om capabil să primească viaţa nouă adusă de Cristos în vederea vieţii veşnice, să-l facă pe om părtaş la acţiunile sale atotputernice, să-l fericească prin înţelegerea tainelor sale atotştiutoare, pentru a-l elibera de materia care îl împiedică să fie ca îngerii şi mai ales pentru a-l aduce pe calea dreptăţii faţă de semenii săi, adică pe calea sfinţeniei, ferindu-l de osânda veşnică.

Să medităm şi apoi să contemplăm dreptatea divină aşa cum reiese ea din lecturile de azi!

În lectura I (Am 6,1-4-7) Domnul avertizează, vorbeşte celor care au deviat de la calea cea dreaptă: Voi care vă dedaţi fărădelegii veţi merge în exil.

Omul, înzestrat cu darul libertăţii, are posibilitatea alegerii. Domnul, fiind drept, după ce i-a dat darul, îi dă şi lumina necesară ca să aleagă ceea ce este bine şi să respingă ceea ce este rău. Dacă omul îşi închide ochii în faţa luminii şi merge orbeşte spre rău, Domnul nu-l lipseşte de o altă lumină care să-i vină din interior, căreia să nu i se poate împotrivi, îi arată că alegând răul, el singur îşi făureşte pedeapsa, fiindcă renunţă la veşnicie, la atotputernicie, la atotştiinţă etc. Viaţa legată de plăcerile senzuale, de bogăţiile materiale este o viaţă care singură se face roabă faţă de cele inferioare şi nu se va putea bucura de libertatea care izvorăşte din ubicuitatea şi implicit din celelalte atribute divine.

Sfântul Paul în Scrisoarea întâi către Timotei (6,11-16) îi dă acestuia un îndemn sfânt: Păstrează nealterată porunca până la arătarea Domnului! De ce? Fiindcă Dumnezeu este drept: el dă viaţă la toate în baza atotputerniciei; el l-a înscris pe Fiul său în istoria omului, în baza atotştiinţei şi sfinţeniei sale; Fiul lui Dumnezeu a dat mărturie bună în faţa lui Pilat din Pont în baza atotputerniciei şi a atotştiinţei sale; şi va veni a doua oară pentru a-şi dovedi prezenţa (ubicuitatea) în faţa întregii creaţii, ca împărăţia sa să cuprindă cerul nou şi pământul nou.

Isus ne descrie dreptatea divină în parabola bogatului şi a lui Lazăr cel sărac. Bogatul ajunge în iad, nu pentru că Dumnezeu l-a trimis acolo, ci pentru că el, pe pământ fiind şi cunoscând primejdia bogăţiilor, le-a ales pe acestea închizându-şi ochii în faţa prudenţei mântuitoare, făcând dintr-un mijloc un scop în sine, un izvor de fericire din cele inferioare firii sale umane. În dreptatea sa, când Dumnezeu ne-a creat, a întipărit în firea noastră simţul, amprenta dreptăţii sale, arătând fiecăruia, prin raţiunea luminată de darurile Duhului Sfânt, mai ales darul înţelepciunii, că scop în sine poate fi numai ceea ce este veşnic, pretutindeni, atotputernic, atotştiutor şi sfânt. Aşa este drept, aşa trebuie să cugete fiecare om. Bogatul a făcut din bogăţie şi plăceri un scop al vieţii, al existenţei sale; deşi atât conştiinţa, cât şi Legea şi profeţii l-au avertizat mereu că este pe o cale greşită, că acestea nu vor ţine veşnic, totuşi el a ales nedreptatea şi singur şi-a creat iadul, renunţând la sfinţenie.

Se pune problema: cum se împacă dreptatea cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu faţă de creaturile sale. L-a creat pe om pentru a-l iubi şi îl aruncă în iad pentru a-l urî veşnic?

Sfântul Paul ne-a avertizat deja că Dumnezeu locuieşte într-o lumină de necuprins (lectura a II-a). Noi încercăm să conciliem dreptatea cu bunătatea nesfârşită în lumina credinţei. Cartea Înţelepciunii spune: Dumnezeu, fiind drept, toate le cârmuieşte cu dreptate şi socoteşte lucru nepotrivit cu puterea sa ca să osândească pe cel care nu trebuie pedepsit şi, fiindcă este stăpân peste toate, se poartă foarte îngăduitor cu toţi (12,15-16). Atributele divine se identifică atât de bine unele cu altele în simplitatea lui Dumnezeu încât putem spune că el este drept tocmai pentru că este milostiv, infinit de bun şi este milostiv fiindcă este drept; este veşnic, fiindcă este sfânt; şi este sfânt, fiindcă este veşnic; etc. Sfânta Tereza a Pruncului Isus spune că Dumnezeu de aceea este drept, fiindcă este plin de milostivire, de caritate. Datorită atotştiinţei el cunoaşte perfect slăbiciunea omenească şi nu pretinde de la nimeni nimic peste puterile raţiunii şi voinţei cu care l-a înzestrat pe fiecare om. Pentru aceasta el îşi dirijează dreptatea, nu spre pieirea omului, ci spre salvarea lui, nu atât pentru binele pământesc, cât mai ales pentru cel veşnic. El foloseşte dreptatea pedepsind păcatul, ca omul să se ferească în mod conştient de tot ce este dăunător adevăratei sale fericiri, care nu poate izvorî din nimic altceva decât din Dumnezeu. Cartea a doua a Macabeilor spune că Domnul nu rabdă multă vreme pe cel păcătos, dar îl pedepseşte îndată cu chinuri (sufleteşti sau trupeşti), acestea fiind semnul îndurării prin care arată cât de mult îi vrea binele şi nu-l lasă să adoarmă în somnul nepăsării (2Mac 6,13). Remuşcările de conştiinţă, ruşinea, frica, toate se unesc pentru a forma iadul vremelnic menit să-l înlăture pe cel veşnic.

Atâta timp cât omul este pe pământ, dreptatea divină are ca scop biruinţa carităţii, concretizată în milostivirea care aşteaptă convertirea fiului risipitor; ba chiar atunci când pedepseşte el temperează dreptatea cu milostivirea, pedepsind întotdeauna cu mult mai puţin decât ar merita-o cel păcătos. Din acest motiv spunea cineva că însuşi iadul veşnic este un semn al milostivirii divine, fiindcă dacă ar fi opera lui Lucifer, ar fi mult mai îngrozitor. Dar iată ce spune cartea Plângerilor: Dacă (Dumnezeu) pedepseşte, are însă şi milă după mulţimea îndurărilor sale, fiindcă umileşte şi pedepseşte contra inimii sale pe fiii oamenilor (3,32-33). Se spune că Dumnezeu pedepseşte cu strângere de inimă şi o face doar atunci când este strict necesar pentru a readuce creaturile sale pe calea binelui şi pentru a le asigura fericirea veşnică.

Orice faptă a dreptăţii divine presupune totodată o faptă a milostivirii şi pe ea se bazează, spune sfântul Toma de Aquino (ST 1,21,4).

În urma păcatului, Dumnezeu putea să nimicească toată făptura omenească, dar a voit s-o mântuiască. Pentru a repara daunele pricinuite de păcat şi pentru mântuirea lumii era suficientă doar o picătură din sângele preasfânt al lui Isus, dar el a voit să conştientizeze omul de gravitatea păcatului şi de nesfârşita milostivire divină printr-o jertfă totală de sine, ca acolo unde s-a înmulţit păcatul să prisosească harul ca, precum a domnit păcatul prin moarte, aşa să domnească şi harul prin dreptate spre viaţa veşnică (Rom 5,20-21).

Calitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu prin har poartă amprenta dreptăţii numai când viaţa este trăită conştient şi responsabil în spirit de credinţă, speranţă şi iubire.

Dreptatea cere ca nimeni să nu amâne convertirea. Amânarea convertirii este un act de nedreptate faţă de milostivirea divină, faţă de har.

Doamne, tu pururea eşti milostiv cu cei greşitori, dă-ne harul să fim drepţi faţă de milostivirea ta. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin