Start > Ritul latin > Atenție! Mamona ucide

Atenție! Mamona ucide

1 December 2006
3,413 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a XXV-a de peste an (Anul C)

Mamona este un cuvânt aramaic și are sensul de bunuri materiale. Cuvântul este întâlnit de două ori în Noul Testament (Mt 6,24 și Lc 16,9). În primul text, Mt 6,24, mamona apare ca o persoană; în al doilea, Lc 16,9, ca bogăție. Atât în primul caz, cât și în al doilea, Isus ține să ne avertizeze că nu putem sluji lui Dumnezeu și mamonei. Cine îi slujește lui Dumnezeu are viață; cine slujește mamonei are moarte. Mamona se identifică oarecum cu diavolul, fiindcă este arma sa cea mai puternică pentru a seduce pe oameni, cu ea robește, ucide și duce la pierzare. Cu această armă a încercat să-l corupă pe Isus însuși în cea de-a treia ispitire, când, arătându-i toate bogățiile și slava lumii, i-a zis: Acestea toate ți le voi da, dacă te vei închina mie (Mt 5,9), adică dacă îi va sluji.

Să fim foarte atenți! Pe Isus l-a ispitit o singură dată; pe noi ne ispitește la tot pasul. Nepăsarea față de avertismentul lui Isus ne poate fi fatală.

Un rege al Tebei din antichitate dădea un banchet splendid într-o seară. La un moment dat sosește un curier și-i aduce o depeșă și cere să fie primit de urgență în audiență. Regele refuză să se deranjeze și zice: Depeșă importantă? O fi importantă pentru alții; așa că poate rămâne pe mâine. În aceeași noapte regele a fost asasinat. Când s-a desfăcut depeșa, s-a aflat că în ea era menționat numele aceluia care i-a uneltit moartea. Dacă îi acorda atenție, ar fi scăpat cu viață.

Ceea ce ne spune Isus este urgent și foarte important. Cine îi dă atenție, va trăi, altfel, mamona este cu sabia scoasă și în orice clipă este gata să ucidă sufletul și să-l arunce în gheenă.

Lectura I-a (Am 8,4-7) combate o modalitate greșită, practicată în rândul evreilor de pe vremea profetului Amos, izvorâtă din neînțelegerea misterului suferinței. Este drept, Scriptura spune că suferința și moartea au intrat în lume prin păcat (Rom 5,12-14-17-19-21; 6,23). Prin urmare, concluzia logică este aceasta: cine suferă este un păcătos, un pedepsit de Dumnezeu. Evreii și-au formulat această mentalitate că, din moment ce Dumnezeu îl bate pe cel păcătos, de ce să nu conlucreze și omul, de ce să nu-i dea o mână de ajutor lui Dumnezeu ca să-l bată ca lumea? Bineînțeles că nu pe degeaba, să-i ia păcătosului ce se mai poate lua din bunurile sale materiale, ca să se facă dreptate. Așa se explică de ce cărturarii și fariseii disprețuiau și mâncau casele văduvelor și pe cele ale orfanilor (Mc 12,40), exploatând pe cel sărac și pe cel bolnav, pe cel lovit de soartă. Însă ar fi trebuit să-și dea seama că păcatul înlăturat nu înlătură automat suferința și moartea, ci nedreptatea făcută lui Dumnezeu, de aceea nimeni nu mai are nici un drept să profite de bunurile celui convertit. În situația de muritor este orice om. Prin urmare, nu este drept să-l consideri pe altul mai vinovat decât pe tine însuți și să poți profita de pe urma celui nenorocit. În afară de această logică elementară, nu trebuie uitat că Dumnezeu a fost, este și va fi mereu de partea săracului, văduvei, orfanului, de partea celui care suferă și moare. El se intitulează Tatăl orfanilor și apărătorul văduvelor (Ps 68,6) și a poruncit să dăruiești cu mână largă fratelui tău care este în strâmtorare și să-l ajuți când se întâmplă să ajungă în necaz (Dt 15,8).

Isus este categoric și total atât de partea săracului, asumându-și dintru-nceput cuvintele mesianice ale profetului Isaia: Duhul Domnului este asupra mea, el m-a uns să bine vestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea, să eliberez pe cei închiși și să vestesc un an de îndurarea din partea Domnului (Lc 4,18-19), cât și de partea păcătoșilor pe care a venit să-i cheme la pocăință (Mt 9,13) și cu care a stat de atâtea ori la masă (Mt 9,10), din care cauză a și fost numit prieten al publicanilor și al păcătoșilor (Mt 11,19).

Isus arată rostul bogățiilor: ele nu sunt binecuvântare pentru cei drepți, nu sunt o răsplată a virtuților, ci rostul lor este asemenea unei carisme: trebuie să fie date pentru a întări, pentru a mări caritatea, pentru a avea posibilitatea refacerii imaginii de asemănare cu Creatorul, care dă soare și ploaie tuturor, celor buni și celor răi (Mt 5,45). Pe de altă parte, bogățiile sunt nedrepte, adică în primul rând nu sunt date pentru merite personale, pe de altă parte, mulți dintre cei care le stăpânesc le-au dobândit prin fraudă, chiar dacă unii le moștenesc legal. Bogățiile sunt nevrednice de slujirea omului, ele fiind inferioare condiției umane. Omul cu minte și voință, cu suflet spiritual, cum să slujească materiei moarte? E ca și cum ai încerca să dai de mâncare unui cadavru. A fi robul banului este o josnicie.

Nici chiar lipsa celor strict necesare acestei vieți pământești nu constituie un motiv de descurajare și teamă de faptul că ar fi o pedeapsă pentru păcat, ci din contra: viața nouă adusă de Isus este infinit superioară vieții pământești și, când Dumnezeu permite ca omul să piardă bunurile materiale, o face cu toată iubirea spre binele celui care nu are curajul și tăria necesare de a se dezlipi din toată inima de cele trecătoare, pentru a nu deveni sclavul lor, aducându-i aminte că nu ceea ce posedă are valoare, ci ceea ce este; unora nu le dă bogății și altora le ia ceea ce au, ca nu cumva să se chinuie precum cămilele să treacă prin urechea acului până să ajungă în împărăția lui Dumnezeu (Mt 19,24). Toate sunt ale lui Dumnezeu și el ia când vrea, cât vrea și cum vrea fiecărui om bunurile pe care i le-a dat spre administrare, nu spre a fi stăpân. Luând cele materiale, Dumnezeu vrea să-l obișnuiască pe om cu gândul morții care despoaie de toate, să-l înalțe la realitatea viitoare a învierii, când nici giulgiul funerar nu va mai fi necesar și, poate cea mai mare mângâiere izvorâtă din credință, datorată lipsei bunurilor materiale, este aceasta: vor fi judecați mai mult cei bogați care nu au dat de mâncare celor flămânzi, nu au dat de băut celor însetați, nu au îmbrăcat pe cei goi, nu au adăpostit pe călători, nu au dat cele necesare celui bolnav (Mt 25,31-46) și pentru proasta administrare a bunurilor materiale vor fi trimiși la osânda veșnică.

Sfântul Paul (lectura a II-a: Tim 2,1-8) vrea să ne spună că rugăciunea este santinela bine înarmată care stă de veghe la ușa inimii noastre și nu lasă să intre hoțul și criminalul numit Mamona.

Rugăciunea umilă, sinceră, plină de credință și de iubire poate face din inima fiecărui creștin o minune, fiindcă Dumnezeu ne-a dat și inima din pieptul său, pe Isus, Fiul său unic în care din veci și-a găsit toată bucuria (Mt 3,17), ca noi să devenim capabili prin rugăciune să dăm, nu numai bunurile materiale, dar și inima din noi, ca aproapele să devină ființă nouă, om nou, lăcaș al iubirii, templul Duhului Sfânt (1Cor 3,16; In 14,23; Rom 8,9; 2Cor 6,16). Nimeni nu este atât de mic încât să nu poată face o rugăciune mare prin care să se înscrie în planul lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor, de salvare a vieții.

Mamona ucide.

Un om al lui Dumnezeu a intrat, fiind în călătorie, într-o peșteră ca să se odihnească și, trăgând o piatră pentru a și-o pune căpătâi, sub ea a găsit o comoară. În loc să se bucure, a ieșit și a luat-o la fugă, strigând: Am văzut moartea. Fugiți! Am văzut moartea. Trei tâlhari din apropiere au auzit strigătul și i-au ieșit în întâmpinare, zicându-i: Unde ai văzut moartea? Poți să ne-o arăți și nouă? Omul lui Dumnezeu încerca să-i determine să fugă din acel loc și, fiindcă ei insistau să vadă moartea și apoi să fugă, el i-a dus în peșteră și

le-a arătat comoara. Tâlharii și-au zâmbit pe sub mustață și i-au zis: Într-adevăr este moartea. Fugi cât poți mai repede și las-pe noi să-i venim de hac! Omul lui Dumnezeu a plecat și tâlharii s-au bucurat de așa chilipir. Și fiindcă până seara mai era mult, când aveau să schimbe locul comorii în altă parte, au hotărât ca unul să meargă în orașul cel mai apropiat și să cumpere de toate, ca să sărbătorească descoperirea. Unul a plecat și doi au rămas să păzească tezaurul. În lipsa celui plecat, cei doi rămași de pază și-au zis: Nu este mai bine s-o împărțim în două decât în trei? Când se întoarce din oraș cu de-ale gurii, îl omorâm, îl îngropăm aici și nimeni nu va ști vreodată nimic. Hotărârea luată trebuie executată. Cel plecat după cumpărături și-a zis și el în sine: De ce să împărțim comoara? Dacă unul suflă ceva, ne prind jandarmii pe toți. Dacă o am numai eu, o voi folosi așa fel ca nimeni să nu afle nimic. A cumpărat cele mai alese bucate și în ele a avut grijă să pună o doză de otravă. Revenit la peșteră, cei doi paznici l-au înjunghiat și l-au îngropat; apoi a urmat praznicul festiv, după care trebuiau să-și împartă averea. Au mâncat pe săturate și au băut din belșug. Au adormit și nu s-au mai trezit.

Nu este adevărat că mamona ucide? Nu se întâmplă cele mai multe crime din cauza lăcomiei după avere?

Doamne, dă-mi harul ca să pot strânge cât mai multe bogății în cer, unde hoții nu le fură, moliile nu le mănâncă și rugina nu le distruge! Amin.

Ritul latin