Predici

Mamona este un cuvânt aramaic şi are sensul de bunuri materiale. Cuvântul este întâlnit de două ori în Noul Testament (Mt 6,24 şi Lc 16,9). În primul text, Mt 6,24, mamona apare ca o persoană; în al doilea, Lc 16,9, ca bogăţie. Atât în primul caz, cât şi în al doilea, Isus ţine să ne avertizeze că nu putem sluji lui Dumnezeu şi mamonei. Cine îi slujeşte lui Dumnezeu are viaţă; cine slujeşte mamonei are moarte. Mamona se identifică oarecum cu diavolul, fiindcă este arma sa cea mai puternică pentru a seduce pe oameni, cu ea robeşte, ucide şi duce la pierzare. Cu această armă a încercat să-l corupă pe Isus însuşi în cea de-a treia ispitire, când, arătându-i toate bogăţiile şi slava lumii, i-a zis: Acestea toate ţi le voi da, dacă te vei închina mie (Mt 5,9), adică dacă îi va sluji.

Să fim foarte atenţi! Pe Isus l-a ispitit o singură dată; pe noi ne ispiteşte la tot pasul. Nepăsarea faţă de avertismentul lui Isus ne poate fi fatală.

Un rege al Tebei din antichitate dădea un banchet splendid într-o seară. La un moment dat soseşte un curier şi-i aduce o depeşă şi cere să fie primit de urgenţă în audienţă. Regele refuză să se deranjeze şi zice: Depeşă importantă? O fi importantă pentru alţii; aşa că poate rămâne pe mâine. În aceeaşi noapte regele a fost asasinat. Când s-a desfăcut depeşa, s-a aflat că în ea era menţionat numele aceluia care i-a uneltit moartea. Dacă îi acorda atenţie, ar fi scăpat cu viaţă.

Ceea ce ne spune Isus este urgent şi foarte important. Cine îi dă atenţie, va trăi, altfel, mamona este cu sabia scoasă şi în orice clipă este gata să ucidă sufletul şi să-l arunce în gheenă.

Lectura I-a (Am 8,4-7) combate o modalitate greşită, practicată în rândul evreilor de pe vremea profetului Amos, izvorâtă din neînţelegerea misterului suferinţei. Este drept, Scriptura spune că suferinţa şi moartea au intrat în lume prin păcat (Rom 5,12-14-17-19-21; 6,23). Prin urmare, concluzia logică este aceasta: cine suferă este un păcătos, un pedepsit de Dumnezeu. Evreii şi-au formulat această mentalitate că, din moment ce Dumnezeu îl bate pe cel păcătos, de ce să nu conlucreze şi omul, de ce să nu-i dea o mână de ajutor lui Dumnezeu ca să-l bată ca lumea? Bineînţeles că nu pe degeaba, să-i ia păcătosului ce se mai poate lua din bunurile sale materiale, ca să se facă dreptate. Aşa se explică de ce cărturarii şi fariseii dispreţuiau şi mâncau casele văduvelor şi pe cele ale orfanilor (Mc 12,40), exploatând pe cel sărac şi pe cel bolnav, pe cel lovit de soartă. Însă ar fi trebuit să-şi dea seama că păcatul înlăturat nu înlătură automat suferinţa şi moartea, ci nedreptatea făcută lui Dumnezeu, de aceea nimeni nu mai are nici un drept să profite de bunurile celui convertit. În situaţia de muritor este orice om. Prin urmare, nu este drept să-l consideri pe altul mai vinovat decât pe tine însuţi şi să poţi profita de pe urma celui nenorocit. În afară de această logică elementară, nu trebuie uitat că Dumnezeu a fost, este şi va fi mereu de partea săracului, văduvei, orfanului, de partea celui care suferă şi moare. El se intitulează Tatăl orfanilor şi apărătorul văduvelor (Ps 68,6) şi a poruncit să dăruieşti cu mână largă fratelui tău care este în strâmtorare şi să-l ajuţi când se întâmplă să ajungă în necaz (Dt 15,8).

Isus este categoric şi total atât de partea săracului, asumându-şi dintru-nceput cuvintele mesianice ale profetului Isaia: Duhul Domnului este asupra mea, el m-a uns să bine vestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să eliberez pe cei închişi şi să vestesc un an de îndurarea din partea Domnului (Lc 4,18-19), cât şi de partea păcătoşilor pe care a venit să-i cheme la pocăinţă (Mt 9,13) şi cu care a stat de atâtea ori la masă (Mt 9,10), din care cauză a şi fost numit prieten al publicanilor şi al păcătoşilor (Mt 11,19).

Isus arată rostul bogăţiilor: ele nu sunt binecuvântare pentru cei drepţi, nu sunt o răsplată a virtuţilor, ci rostul lor este asemenea unei carisme: trebuie să fie date pentru a întări, pentru a mări caritatea, pentru a avea posibilitatea refacerii imaginii de asemănare cu Creatorul, care dă soare şi ploaie tuturor, celor buni şi celor răi (Mt 5,45). Pe de altă parte, bogăţiile sunt nedrepte, adică în primul rând nu sunt date pentru merite personale, pe de altă parte, mulţi dintre cei care le stăpânesc le-au dobândit prin fraudă, chiar dacă unii le moştenesc legal. Bogăţiile sunt nevrednice de slujirea omului, ele fiind inferioare condiţiei umane. Omul cu minte şi voinţă, cu suflet spiritual, cum să slujească materiei moarte? E ca şi cum ai încerca să dai de mâncare unui cadavru. A fi robul banului este o josnicie.

Nici chiar lipsa celor strict necesare acestei vieţi pământeşti nu constituie un motiv de descurajare şi teamă de faptul că ar fi o pedeapsă pentru păcat, ci din contra: viaţa nouă adusă de Isus este infinit superioară vieţii pământeşti şi, când Dumnezeu permite ca omul să piardă bunurile materiale, o face cu toată iubirea spre binele celui care nu are curajul şi tăria necesare de a se dezlipi din toată inima de cele trecătoare, pentru a nu deveni sclavul lor, aducându-i aminte că nu ceea ce posedă are valoare, ci ceea ce este; unora nu le dă bogăţii şi altora le ia ceea ce au, ca nu cumva să se chinuie precum cămilele să treacă prin urechea acului până să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu (Mt 19,24). Toate sunt ale lui Dumnezeu şi el ia când vrea, cât vrea şi cum vrea fiecărui om bunurile pe care i le-a dat spre administrare, nu spre a fi stăpân. Luând cele materiale, Dumnezeu vrea să-l obişnuiască pe om cu gândul morţii care despoaie de toate, să-l înalţe la realitatea viitoare a învierii, când nici giulgiul funerar nu va mai fi necesar şi, poate cea mai mare mângâiere izvorâtă din credinţă, datorată lipsei bunurilor materiale, este aceasta: vor fi judecaţi mai mult cei bogaţi care nu au dat de mâncare celor flămânzi, nu au dat de băut celor însetaţi, nu au îmbrăcat pe cei goi, nu au adăpostit pe călători, nu au dat cele necesare celui bolnav (Mt 25,31-46) şi pentru proasta administrare a bunurilor materiale vor fi trimişi la osânda veşnică.

Sfântul Paul (lectura a II-a: Tim 2,1-8) vrea să ne spună că rugăciunea este santinela bine înarmată care stă de veghe la uşa inimii noastre şi nu lasă să intre hoţul şi criminalul numit Mamona.

Rugăciunea umilă, sinceră, plină de credinţă şi de iubire poate face din inima fiecărui creştin o minune, fiindcă Dumnezeu ne-a dat şi inima din pieptul său, pe Isus, Fiul său unic în care din veci şi-a găsit toată bucuria (Mt 3,17), ca noi să devenim capabili prin rugăciune să dăm, nu numai bunurile materiale, dar şi inima din noi, ca aproapele să devină fiinţă nouă, om nou, lăcaş al iubirii, templul Duhului Sfânt (1Cor 3,16; In 14,23; Rom 8,9; 2Cor 6,16). Nimeni nu este atât de mic încât să nu poată face o rugăciune mare prin care să se înscrie în planul lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor, de salvare a vieţii.

Mamona ucide.

Un om al lui Dumnezeu a intrat, fiind în călătorie, într-o peşteră ca să se odihnească şi, trăgând o piatră pentru a şi-o pune căpătâi, sub ea a găsit o comoară. În loc să se bucure, a ieşit şi a luat-o la fugă, strigând: Am văzut moartea. Fugiţi! Am văzut moartea. Trei tâlhari din apropiere au auzit strigătul şi i-au ieşit în întâmpinare, zicându-i: Unde ai văzut moartea? Poţi să ne-o arăţi şi nouă? Omul lui Dumnezeu încerca să-i determine să fugă din acel loc şi, fiindcă ei insistau să vadă moartea şi apoi să fugă, el i-a dus în peşteră şi

le-a arătat comoara. Tâlharii şi-au zâmbit pe sub mustaţă şi i-au zis: Într-adevăr este moartea. Fugi cât poţi mai repede şi las-pe noi să-i venim de hac! Omul lui Dumnezeu a plecat şi tâlharii s-au bucurat de aşa chilipir. Şi fiindcă până seara mai era mult, când aveau să schimbe locul comorii în altă parte, au hotărât ca unul să meargă în oraşul cel mai apropiat şi să cumpere de toate, ca să sărbătorească descoperirea. Unul a plecat şi doi au rămas să păzească tezaurul. În lipsa celui plecat, cei doi rămaşi de pază şi-au zis: Nu este mai bine s-o împărţim în două decât în trei? Când se întoarce din oraş cu de-ale gurii, îl omorâm, îl îngropăm aici şi nimeni nu va şti vreodată nimic. Hotărârea luată trebuie executată. Cel plecat după cumpărături şi-a zis şi el în sine: De ce să împărţim comoara? Dacă unul suflă ceva, ne prind jandarmii pe toţi. Dacă o am numai eu, o voi folosi aşa fel ca nimeni să nu afle nimic. A cumpărat cele mai alese bucate şi în ele a avut grijă să pună o doză de otravă. Revenit la peşteră, cei doi paznici l-au înjunghiat şi l-au îngropat; apoi a urmat praznicul festiv, după care trebuiau să-şi împartă averea. Au mâncat pe săturate şi au băut din belşug. Au adormit şi nu s-au mai trezit.

Nu este adevărat că mamona ucide? Nu se întâmplă cele mai multe crime din cauza lăcomiei după avere?

Doamne, dă-mi harul ca să pot strânge cât mai multe bogăţii în cer, unde hoţii nu le fură, moliile nu le mănâncă şi rugina nu le distruge! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin