Predici

Creştinul adevărat adună în inima sa un buchet de flori spirituale, virtuţi alese, culese din grădina lui Isus, adevăruri învăţate la şcoala sa apostolică. Din acest buchet face parte şi prudenţa mântuirii. Despre dânsa se spune că este mama tuturor virtuţilor, după cum umilinţa este temelia, iar iubirea este sufletul lor. Prudenţa – înţelepciunea mântuirii -, este virtutea care ne arată ce să facem şi ce mijloace să folosim ca faptele noastre să fie raţionale, dar nu oricum, ci săvârşite sub impulsul darului Duhului Sfânt, al înţelepciunii, care face raţiunea umană capabilă să acţioneze pentru un scop supranatural şi să folosească acele mijloace care sunt cele mai potrivite în acest sens, conform dictonului latin: Quidquid agis prudenter agas et respice finem – Tot ceea ce faci, să faci cu prudenţă privind scopul. Din prudenţă se nasc prevederea, precauţia şi cunoaşterea de sine.

Autorul primei lecturi de azi încearcă să explice prin filozofia elenă că deşi foarte greu, se poate totuşi ajunge la adevărata înţelepciune necesară pentru a-şi deschide calea nemuririi. Aceasta pentru omul normal, stăpân pe sine şi curat cu inima, sincer în cugetul său. Omul păcătos este incapabil, trăind după trup, să ajungă aici. Fără siguranţa nemuririi omul nu poate fi fericit, fiindcă ea nu poate sălăşlui decât în unirea dintre înţelepciunea divină şi sufletul omului. Este greu de înţeles, dar ar fi mare imprudenţă criticarea planului divin, deoarece el aparţine înţelepciunii infinite şi nu poate fi recepţionat în totalitate de mintea mărginită a omului.

Lectura a II-a ne oferă un înalt grad de prudenţă creştinească. În spirit de prudenţă, apostolul Paul se supune Legii de a înapoia sclavul, fără însă a canoniza acţiunea sa ca lege. Optica învăţăturilor creştine arată limitele legislaţiei. Legăturile dintre Filemon şi Paul, părtaşi ai aceleiaşi credinţe, sunt sub influenţa trăirii aceleiaşi iubiri faţă de cei mici. Alte legături s-au stabilit între apostolul Paul şi sclavul Onesim, legături egale cu cele dintre el şi Filemon. Noile legături creştine se pot încheia şi între un stăpân şi un sclav. Paul nu ezită să arate motivul relaţiilor sale cu sclavul Onesim, ele sunt bazate pe paternitatea spirituală. Această paternitate nu este rodul unui simplu sentiment de milă, de filo-uman sau cu atât mai puţin dintr-un interes material, ci al apostolatului său care este egal, ba chiar superior paternităţii fizice. În calitatea sa de tată spiritual, Paul nu este un simplu publicist, unul care doar raportează o stare de fapt, ci el transmite un apel divin; or, cuvântul lui Dumnezeu este eficient şi poartă în el viaţa şi rodnicia. Cel care transmite exercită un fel de paternitate (1Cor 4,14-21). Şi când apostolul nu se mărgineşte numai să transmită exact cuvântul lui Dumnezeu, însă îl face viu în persoana sa prin suferinţă, ca dovadă a iubirii (Gal 4,19), el arată că paternitatea sa este instrumentală, devine instrument viu care cântă gloria lui Dumnezeu în mijlocul furtunilor, la fel după cum viaţa lui Cristos a fost instrumentul paternităţii lui Dumnezeu pentru oameni (1Cor 4,15); el a cântat gloria Tatălui până la nimicire, la moartea pe cruce, ca apoi să învie pentru a ne duce pe noi victorioşi prin încercări la Tatăl. În baza acestui titlu de instrument viu al paternităţii divine, Isus poate cere de la ucenicii săi un ataşament filial, fiindcă el va dirija paternitatea sa spirituală către Tatăl, fiindcă este numai vicarială (1Tim 2,7). Sfântul Paul nu aprobă sclavia, dar arată că gestul său de iubire poate produce o libertate mult mai mare în Cristos decât cea legală (cf. 1Cor 7,14-24; Rom 6,15-18); el recunoaşte relaţia dintre sclav şi stăpân, dar relativizează şi subliniază că este provizorie în comparaţie cu fraternitatea veşnică pe care o stabileşte credinţa.

Biserica n-a fost fondată special pentru a desfiinţa sclavia. Această eliberare din sclavie relevă iniţiativa comunităţilor omeneşti în sânul cărora creştinismul lucrează şi trăieşte. Desigur, când oamenii uită de responsabilităţile lor, Biserica trebuie să le reamintească şi de înalta lor chemare umanitară. Rolul ei este de a-l elibera pe om de egoismul lui propriu, pentru a-l deschide iubirii divine şi fraterne în baza paternităţii spirituale. Pătruns de această iubire, omul se poate achita foarte bine de datoriile sale pământeşti. Emanciparea săracilor şi a tuturor celor oropsiţi şi oprimaţi este una dintre marile sale datorii terestre.

Apostolul Paul, având dreptul de paternitate spirituală asupra lui Filemon, are acelaşi drept şi asupra lui Onesim. Normal ar fi ca să nu dea cont de Onesim lui Filemon, dar din motive de prudenţă creştină, necesară nemuririi şi unei mai mari înrudiri spirituale, renunţă la acest drept şi se supune unei legi civile care poruncea predarea sclavului stăpânului său. Ca Filemon să nu facă vreo imprudenţă dăunătoare noilor relaţii întemeiate pe credinţă, îi aminteşte de dreptul său şi-l roagă să-l primească pe Onesim ca pe inima mea, ca pe o inimă paternă plină de iubire faţă de care are o datorie ce nu se poate plăti decât cu iubire şi ascultare.

Nemurirea este o problemă atât de importantă încât nici cele mai strânse relaţii de sânge nu trebuie să o ştirbească prin ceva (evanghelia zilei). Paternitatea spirituală, dobândită de Cristos prin întruparea sa, prin învăţătura şi pătimirile sale şi mai ales prin prezenţa sa euharistică, a creat între el şi noi o relaţie mai nobilă decât cea de sânge. Dacă s-ar ivi primejdia ca paternitatea naturală să ameninţe pe cea supranaturală, prudenţa cere renunţarea la paternitatea fizică. Ura este păcat, dar se schimbă în virtute când apără paternitatea spirituală cu mijloace oneste. Când cineva îţi ameninţă viaţa sufletească, ai nu numai dreptul, ci chiar datoria de a-l ocoli, de a nu-i vorbi, de a nu cocheta cu duşmanul.

Dată fiind starea anormală a omului, de a se lega orbeşte de cele trecătoare (ban, pământ, onoare, plăceri etc.) cu o pasiune mai puternică decât legătura sângelui, Cristos cere, în numele paternităţii spirituale, să renunţăm şi la acestea. A nu renunţa înseamnă a face imprudenţa de a se face de râs în faţa cerului şi a pământului, aşa cum se face de râs omul care începe să zidească, fără să mai termine, precum şi soldatul care pleacă la luptă neinstruit şi fără arme. Dat fiind faptul că împărăţia lui Dumnezeu este iminentă, prudenţa este strict necesară.

Cum să înţelegem renunţarea la toate?

Cel prudent reuşeşte ca în toate împrejurările să salveze primatul lui Dumnezeu şi al sufletului. El nu riscă totul pentru o părticică, nu riscă veşnicia pentru ceea ce este vremelnic. Imprudentul face tocmai contrariul. Cel prudent dovedeşte, prin alegerea făcută, că este smerit, că nu se teme şi nu se scandalizează de misterul crucii, de înţelepciunea lui Dumnezeu, cum spune sfântul Paul; cel prudent cunoaşte răul numai pentru a-l defini, pentru a-l combate şi pentru a fugi de el (Paul al VI-lea).

Să practicăm prudenţa mântuirii!

Misterul lui Dumnezeu îl ştim, ştim că el este cel mai mare mister pentru noi; destinul nostru veşnic îl cunoaştem şi îl credem: suntem creaţi pentru Dumnezeu, pentru viaţa veşnică. Atât misterul lui Dumnezeu, cât şi destinul nostru veşnic, cer din partea fiecărui creştin prudenţă maximă, nu atât umană, cât mai ales supranaturală, adică pe aceea care se naşte din porunca nouă a lui Isus.

Charles de Foucauld, după o viaţă aventuroasă din prima tinereţe care i-a adus până şi excluderea din armată, se converteşte şi, după o perioadă îndelungată de reflecţie, intră într-o mănăstire trapistă unde scrie următoarele: De îndată ce am înţeles că Dumnezeu există, am fost atât de puternic şocat încât n-am mai putut face altceva decât să trăiesc numai pentru el (O. Betz).

Noi pentru cine trăim?

pr. Anton Dancă Ritul latin