Predici

Înţeleptul Pitagora (grec; 560-500 î.C.) obişnuia să spună că zeii au dat două daruri mari oamenilor: să poată cunoaşte adevărul şi să poată face binele.

Dacă am cunoaşte tot adevărul despre Dumnezeu şi despre noi înşine, am fi cei mai mari binefăcători ai omenirii. Dar şi cine ar cunoaşte tot adevărul despre Dumnezeu şi despre sine, acela ar fi şi cel mai smerit dintre muritori.

Umilinţa, în starea ei genuină, ca într-un izvor este în Dumnezeu, în Preasfânta Treime. Dumnezeu este umilinţă, spune sfântul Francisc de Assisi. Până mai ieri mă surprindea faptul că, citind o rugăciune a acestui mare sfânt în care am aflat aceste cuvinte: Tu eşti întreit şi unic, Doamne Dumnezeule, tu eşti caritate, tu eşti înţelepciune, tu eşti umilinţă, mă întrebam: ce înseamnă Dumnezeu este umilinţă? Acum cred că am înţeles, el este umilinţă fiindcă în starea sa divină nu poate să se mai înalţe, nu are cum, nu are unde, fiind infinit şi pretutindeni, ci se poate pleca, se poate coborî spre creaturile sale. După aceea, mi-am adus aminte că aceasta a fost ideea destul de obişnuită la sfinţii părinţi ai Bisericii cu mult înainte de sfântul Francisc. Numai că ei, în loc de a vorbi despre umilinţa lui Dumnezeu, foloseau expresia de condescendenţă divină, ceea ce în esenţă este acelaşi lucru. Ori de câte ori Dumnezeu se depăşeşte pe sine însuşi în iubire, face un act de umilinţă – actio ad extra. Credinţa este un act de umilinţă, inspiraţia Sfintelor Scripturi, adaptarea ei la limbajul uman, întruparea Cuvântului este supremul act de umilinţă divină, Rusaliile, de asemenea, precum şi conferirea fiecărui har oricât de mic.

Apa este simbolul cel mai potrivit al umilinţei fiindcă spală şi curăţă părţile cele mai murdare fără să obiecteze, fără să se opună; din poziţia în care se află, apa tinde întotdeauna să ocupe locurile cele mai de jos, văile, găurile din adâncuri. Apa folosită la sfântul Botez constituie prima chemare a lui Dumnezeu adresată omului de a i se asemăna, de a fi umilinţă, de a se pleca spre alţii, de a-şi trăi viaţa nouă în spirit de slujire, de asemănare cu Dumnezeu.

Cu cât mai înalt vrei să fie edificiul – turnul sfinţeniei -, cu atât mai adâncă trebuie să fie temelia smereniei, spune sfântul Augustin.

Evreii din Vechiul Testament avuseseră contacte cu ordinea supranaturală prin semne sensibile precum focul, întunericul, furtunile, cutremurele de pământ, bolile, războaiele, semnele stelare, glasurile tainice etc. menite să-i aducă în stare de umilinţă. Dar, în loc să se smerească în fala Celui Atotputernic şi să-i recunoască iubirea părintească, ei s-au mândrit, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost obligat să facă toate acestea pentru fidelitatea lor faţă de dânsul. Pentru a-i umili şi mai mult, pentru a-i conştientiza de atitudinea corectă pe care trebuie să o aibă în faţa lui, Iahve i-a pedepsit cu exilul, cu robia. Dacă nu se smeresc în faţa lui, să se smerească în faţa tiranului, în faţa urii străinilor.

Acum, faţă de noi, Dumnezeu vrea să ne înveţe smerenia prin manifestarea tot mai crescândă a smereniei sale izvorâte dintr-o iubire divină a Fiului şi a Duhului Sfânt, ca şi umilinţa noastră să pornească din iubire faţă de el şi faţă de aproapele, ca Duhul Sfânt să-şi găsească locul manifestărilor valorice în templul fiinţei noastre prin primirea sfintelor taine, mai ales a Euharistiei în care operează prin smerenia Fiului.

Umilinţa, fiind temelia şi sarea sfinţeniei noastre, fiindcă fereşte orice virtute de primejdia seismică a egoismului şi de putrefacţia mândriei, nu se poate ca Dumnezeu să nu o înscrie în firea omului, ca pe o necesitate a asemănării din actul creaţiei. În chipul şi asemănarea sa, adică în om trebuie să se reflecte şi smerenia sa. Cel mai bine observăm necesitatea smereniei din firea omenească în cazul şi cadrul Căsătoriei. Îndrăgostirea de o altă persoană este cel mai mare act de umilinţă pe care şi-l poate închipui cineva; înseamnă a se depăşi pe sine, a se pleca în faţa altei persoane într-o atitudine de implorare, de cerşetorie, zicându-i prin vorbe şi fapte mai mult sau mai puţin aşa: “Hai să trăim împreună! Dă-mi fiinţa ta, fiindcă a mea nu-mi mai este suficientă”. Înseamnă o admitere cu toate fibrele propriei fiinţe că omul este insuficient prin sine şi trebuie să se completeze prin dăruire. După cum se vede, Dumnezeu a inclus umilinţa în însăşi firea fizică a bărbatului şi a femeii (Cantalamesa).

Se vorbeşte mult despre umilinţă, dar de fapt cunoaşterea ei se limitează la nişte principii morale, etice şi filozofice. Ştim că există, cunoaştem efectele şi binefacerile ei, dar esenţa ei nu prea o cunosc mulţi. Dacă cineva o cunoaşte, o practică şi o iubeşte cu atâta ardoare ca şi cum ar fi ieşit din minţi. Mă gândesc la sfântul Francisc de Assisi, când a cunoscut smerenia, a trăit-o în aşa fel încât era socotit nebun. Umilinţa în esenţa ei nu este aceea despre care discutăm, pe care o admirăm în sfinţi, pe care o defineşte morala într-un fel sau altul, pe care cineva caută să o practice din când în când, nu: umilinţa este o ştiinţă vie pe care o minte curată şi luminată de har, când o pătrunde, nu o mai poate abandona. Dacă am cunoaşte umilinţa ne-am naşte alţi oameni. Când pătrunzi esenţa umilinţei, ea însăşi te pătrunde ca o sevă vie şi poate face din fiecare taină o sursă de lumină prin întrezărirea la fiecare pas a lui Dumnezeu. De aceea, omul nu poate fi umilit nici mai mult decât este el însuşi, nici mai puţin. Deşi se spune că umilinţa are mai multe trepte, pe care le-am enumerat într-o predică anterioară, acum îmi place să mă contrazic şi să susţin că umilinţa, acolo unde este, trebuie să fie totală; unde nu este, nu este deloc, ci treptele sunt doar diferite grade de cunoaştere morală sau filozofică despre umilinţă, ştiinţă care poate atinge diferite niveluri şi unii sau alţii se complac în a se crede smeriţi până la un anumit punct. Tot astfel nu ştim ce este mândria, că dacă am şti, dacă am cunoaşte-o, am fi ca Lucifer, n-am mai putea scăpa de dânsa. Acela care are un grad mai mare sau mai mic de cunoaştere despre mândria luciferiană, o urăşte şi se fereşte de ea cu atâta îndârjire, ca şi cum ar fi ieşit din minţi.

Lectura a II-a ne aminteşte că pe muntele Sion s-a construit templul, lăcaşul Dumnezeului nevăzut.

Preacurata mamă a lui Isus este muntele Sion, fiindcă în însăşi fiinţa ei s-a construit templul Dumnezeului vizibil, Isus. Arhitectul este Duhul Sfânt cu harul şi cu cele şapte daruri cu care a împodobit-o, fiindcă a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48). Trăindu-l pe Isus, ne apropiem de muntele Sion, de lăcaşul lui Dumnezeu, de templul smereniei spre care a privit Domnul. Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Fecioarei din Nazaret, mai mare decât neprihănita zămislire, decât maternitatea divină, mai mare decât demnitatea de regină a universului etc. este darul de a fi cunoscut smerenia. Pentru aceasta Isus ne invită şi pe noi să învăţăm de la el blândeţea şi smerenia inimii (Mt 11,29), ca să fim fii ai Mariei, fraţi ai săi în starea sclavului (Fil 2,7), fii ai lui Dumnezeu născuţi din Dumnezeu (In 1,13). În primul rând această invitaţie este adresată preoţilor şi persoanelor consacrate, care pot atinge desăvârşirea prin acţiunea celor şapte daruri ale Duhului Sfânt; dar şi cei căsătoriţi au acces la acest izvor inepuizabil de sfinţire.

Umilinţa îi ţine pe oameni uniţi şi fericiţi în Cristos prin sacramentul sfintei Căsătorii şi face ca în mijlocul necazurilor ei să se simtă în sărbătoare; ea stă la temelia păcii interioare şi îşi răsfrânge razele în toate direcţiile spre a cuprinde toate domeniile de activitate şi atrage admiraţia tuturor, deoarece, aşa cum spune dictonul: Lângă cel smerit te simţi întotdeauna fericit. Şi soţii smeriţi sunt întotdeauna fericiţi când caută să ofere, nu atât ceea ce este omenesc în ei, cât mai ales ceea ce este ceresc, ceea ce este de la Duhul Sfânt. Soţul, înzestrat de Duhul Sfânt mai mult cu darul înţelepciunii, puterii, ştiinţei inventive şi fricii de Dumnezeu, caută să le folosească spre fericirea soţiei; soţia, înzestrată de Duhul Sfânt mai mult cu darul înţelegerii, sfatului, ştiinţei vieţii şi evlaviei, caută să le folosească spre fericirea soţului. Din împărtăşirea celor şapte daruri se ajunge la mângâierea Duhului Sfânt în adevăr şi bine. Aceasta este viaţa în Cristos.

În concluzie, să ne smerim pentru că nu ştim să fim smeriţi; să ne smerim rugându-ne pentru a dobândi smerenia. Să ascultăm îndemnul din prima lectură: Smereşte-te şi vei afla har înaintea lui Dumnezeu! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin