Predici

În oraşul Copenhaga (capitala Danemarcei) se păstrează o statuie a lui Isus de mare valoare artistică. Într-o bună zi, un turist o privea şi era tare nedumerit pentru faptul că nu observa nimic deosebit de frumos, deşi avea un aşa renume. Un cunoscător din preajmă îi dezvălui secretul, zicându-i: Domnule, trebuie să te aşezi în genunchi şi aşa să o priveşti. Numai aşa îţi poţi da seama de frumuseţea ei. Turistul s-a conformat şi a rămas extaziat minute în şir în faţa statuii lui Isus.

La prima vedere ni s-ar părea că evanghelia de azi nu conţine nimic extraordinar, frumos şi divin, ci, din contra: dezbinare între doi şi trei din aceeaşi casă, între tată şi fiu, între mamă şi fiică, soacră şi noră, lucruri atât de des întâlnite şi atât de neplăcute. Dar, ca să înţelegem valoarea şi frumuseţea cuvintelor lui Isus – N-am venit să aduc pace, ci dezbinare – trebuie să îngenunchem şi să ne rugăm.

Împărăţia lui Dumnezeu este desăvârşirea şi împlinirea comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni prin Isus Cristos şi Duhul său Sfânt. Deja profeţii Vechiului Testament au anunţat împărăţia şi au descris-o ca pe un timp de pace, de binecuvântare, de belşug şi de fericire deosebită, un timp al frăţiei universale. Orice barieră va fi eliminată dintre oameni şi va lua fiinţă un popor unic pentru slava unui singur Dumnezeu. Isus înfăptuieşte planul lui Dumnezeu în omenire, după cum fusese profeţit. Mesia vine să-i adune pe fiii risipiţi. Ultima sa rugăciune a fost pentru unitate: Tată, ca toţi să fie una, precum noi una suntem (In 17,21).

Cum se pot împăca aceste cuvinte cu expresiile evangheliei de azi?

Dezbinarea începe de la Isus, din cauza lui Isus. Deşi Mântuitorul a dus o viaţă desăvârşită şi a propus omenirii etica perfecţiunii până la asemănarea cu etica divină – precum Tatăl vostru este desăvârşit (Mt 5,48) -, totuşi a fost urât, chiar unii ucenici l-au părăsit, unul l-a vândut şi mulţi îl urăsc şi azi, fără să-l fi cunoscut. Ba mai mult, a prezis că şi cei care vor fi ai săi, îi vor trăi cuvântul, vor avea aceeaşi soartă (Mt 10,21-23).

Cine poate dezlega acest mister? Ura împotriva lui Isus a fost profeţită de bătrânul Simeon care, luând pruncul în braţe, a spus: Iată, acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israel şi semn căruia i se va zice împotrivă; iar celei mai apropiate fiinţe de el, mamei sale Maria îi spune: Şi prin sufletul tău va trece sabia (Lc 2,34-35).

Isus însuşi şi-a prezis ura multor oameni şi a luat-o drept argument pentru a se deosebi de alţii, spre a-şi dovedi divinitatea sa.

Reiau constatările făcute de un mare orator, Tihamer Toth, care spune: “Dacă am considera pe Cristos numai din punct de vedere istoric, am ajunge la cea mai stranie şi unică concluzie şi anume: de când este lumea nu s-a auzit ca o persoană să fie urâtă şi după două mii de ani de la trecerea din această lume. Care personaj istoric mai este urât măcar la o sută de ani după moarte? Omeneşte vorbind, poate cineva, dacă a săvârşit o faptă mare, eroică, să-şi prezică admiraţia, cinstirea, gloria din partea posterităţii. Dar ura? Nici cei mai mari tirani, conştienţi de tirania lor, nu au putut spune că vor fi urâţi secole de-a rândul. Prevederea lui Isus este mai mult decât omenească şi împlinirea ei întocmai este cel mai mare lucru ce ne uimeşte. Uimirea este îndreptăţită, mai cu seamă de faptul că viaţa, faptele şi învăţătura lui Isus nu au nimic tiranic. Ce este rău în viaţa lui? De ce patimă a fost stăpânită fiinţa lui? Cui a făcut vreo nedreptate? Cine l-a putut învinui măcar de un singur păcat? Sau, poate învăţătura lui este o minciună vrednică de ură? Nu. Miliarde şi miliarde de oameni au găsit-o vrednică de crezare, au trăit-o în toată dimensiunea ei, s-au jertfit pentru ea, au fost fericiţi prin ea şi binefacerile aduse societăţii cuprind toate nivelurile vieţii din toate locurile şi timpurile. Dar dacă în viaţa şi faptele lui nu găsim nimic tiranic, atunci să admitem că învăţătura sa este o minciună vrednică de dispreţ. În acest caz iubirea practicată de miliardele de oameni a fost falsă. Să încercăm să înlocuim iubirea din inimile celor înşelaţi cu ura vrednică de minciună! Ce va rezulta? Ar scoate ura faţă de Cristos popoarele din barbarie, aşa cum le-a scos iubirea sa? Ar forma ura suflete devotate faţă de săraci şi suferinzi, aşa cum a format iubirea? Ar face ura faţă de Isus oameni mai cinstiţi, ar pune averile în mai mare siguranţă şi ar înlătura războaiele? Nu. Atunci de ce este urât Cristos? De ce sunt persecutaţi cei ai lui Cristos?”

Heinrich Böll descrie în romanul său – Unde erai, Adame? – cum comandantul unui lagăr de deţinuţi şi-a format un cor din rândul prizonierilor. Fiecare nou venit în lagăr trebuia să-şi încerce calităţile vocale în faţa lui. Cel care era admis în cor, era sigur că poate scăpa de exterminare. O tânără evreică, încreştinată, a început să câte Litaniile Tuturor Sfinţilor. Cântarea l-a înfuriat atât de mult pe comandant încât şi-a scos pistolul cu mâna tremurând de nervi şi a tras orbeşte în sărmana fată, strigând ca ieşit din minţi: Omorâţi-i! Împuşcaţi-i pe toţi blestemaţii aceştia! Subordonaţii au început să tragă şi masacrul a început. Corul a încetat să mai existe în lagăr, dar credem că sfinţii şi îngerii i-au primit în corul lor ceresc.

A fost Cristos tiran?

Tihamer Toth continuă: “Chiar de ar fi fost, de ce nu este pus în rând cu alţi tirani ai omenirii? De ce nu este urât Nero? De ce nu sunt urâţi Domiţian sau Diocleţian etc. care au asuprit şi au strivit mii şi mii de vieţi nevinovate? Nero a fost, cât timp a trăit, urât pentru tirania lui şi istoricul Tacit regreta că nu are o daltă destul de puternică pentru a însemna pe veci pe stâlpul infamiei numele lui. Dar după ce a murit, azi, cine-l mai urăşte? Isus de ce este urât, înjurat, contrazis etc. la două mii de ani de la moarte? Înseamnă că el nu a fost un simplu om ca şi ceilalţi oameni. Înseamnă că, deşi a murit, este totuşi viu. Înseamnă că mulţi simt puterea lui care le striveşte patimile păcătoase”.

Viaţa celui drept este o veşnică dojană a celui nedrept, a celui vicios. Viaţa lui Abel era o dojană continuă adusă lui Cain. Păcătosul, ca să-şi găsească o scuză pentru viciile sale, vrea să-i facă pe toţi la fel cu el şi, când nu reuşeşte, nimiceşte pe toţi cei care îi stau în cale cu speranţa că nimeni nu-l va mai dojeni, învinui şi condamna. Când conştiinţa, martorul fărădelegilor de zi şi de noapte, se transformă în judecător, când nelegiuitul se simte urmărit, condamnat, el se simte incapabil să-şi schimbe viaţa, ajungând la descurajare, la disperare şi la sinucidere.

Autorul Scrisorii către Evrei ne îndeamnă să ţinem privirea aţintită spre Isus, fiindcă el este cel care s-a împotrivit păcatului până la sânge pentru noi şi tot el este recunoştinţa noastră faţă de îndurarea divină.

Dacă nu simţi încă bucuria de a-l avea pe Cristos de partea ta, aceasta se datorează faptului că încă nu te-ai împotrivit păcatului până la sânge, n-ai pus mâna pe sabia cu două tăişuri, pe care să o foloseşti cu îndemânare pentru a pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi spirit, dintre vertebre şi măduvă (Evr 4,12), adică nu ai folosit cu iubire cuvântul lui Dumnezeu pentru a scăpa de tot ce-i rău, n-ai declarat război propriilor patimi. Frumuseţea divină a acestei dezbinări dintre virtute şi patimă o poate descoperi numai acela care îngenunchează şi-l priveşte pe Isus răstignit şi-i contemplă iubirea.

Doamne, arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin