Predici

Mii de griji şi necazuri frământă zilnic inima omului şi o neliniştesc, ba nici chiar noaptea nu are odihnă inima lui, spune Ecleziastul (2,23).

Lui Isus, în faţa frământărilor din inima omului – el ştia ce este în inima omului (Lc 9,47) -, mai ales a ucenicilor săi, i s-a făcut milă şi, ca un medic iscusit, a prescris o reţetă tămăduitoare în mod miraculos: a înlocuit miile de griji cu una singură. Dacă miile de griji şi necazuri neliniştesc, provoacă teamă, obosesc, îmbolnăvesc etc. reţeta Învăţătorului, singura grijă prescrisă de el aduce linişte, încredere, bucurie. Această grijă unică este frica de Dumnezeu, ea lungeşte zilele omului (Prov 10,27).

Cartea Înţelepciunii (lectura I-a) ne spune că evreii şi-au dobândit eliberarea din sclavia egipteană datorită faptului că se temeau de Dumnezeu şi aduceau jertfe în ascuns, păstrând legătura cu divinitatea şi cu faptele pline de credinţă ale strămoşilor.

Scrisoarea către Evrei (lectura a II-a) pune în lumină credinţa lui Abraham faţă de promisiunile divine. Teama de Dumnezeu i-a alimentat credinţa că, chiar dacă şi-ar jertfi pe unicul său fiu preaiubit, pe Isaac, Dumnezeu l-ar învia, pentru a i-l reda, ca să-şi ţină făgăduinţa de a-i înmulţi neamul mai mult decât stelele cerului şi decât nisipul de pe ţărmul mării (Gen 22,17).

Isus îi îndeamnă pe apostoli să vândă averile şi să facă milostenie; să vegheze ca slugile credincioase şi cu teamă să aştepte venirea stăpânului de la nuntă (lectura a III-a).

Ce este şi în ce constă această frică de Dumnezeu?

Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu mă voi întoarce de la ei, dar le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de mine, ca să nu se îndepărteze de mine, zice Domnul prin profetul Ieremia (32,40). Prin urmare, frica de Dumnezeu este un dar pus în inima omului. Darul are menirea să fericească pe primitor: Le voi face bine, zice Domnul. Cu acest dar a fost înzestrat chiar Mesia (Is 11,3) de către Duhul Sfânt, spre a împlini voinţa Tatălui în chip desăvârşit, fiindcă Tatăl este mai mare (In 14,28) decât Fiul Omului.

Psalmistul spune că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Ps 110,10).

Cel care nu se teme de Dumnezeu, nu este înţelept, oricâtă ştiinţă ar avea, fiindcă Dumnezeu spune că va da pierzării înţelepciunea înţelepţilor şi le va nimici ştiinţa plină de îngâmfare (1Cor 1,19-20-24), fiindcă este nebunie înaintea lui Dumnezeu (1Cor 3,19) şi chiar diavolească (Iac 3,15).

Frica de Dumnezeu este acea stare de teamă în faţa propriei nimicnicii pusă în lumina măreţiei misterului divin, este o cunoaştere a insuficienţei personale în faţa plinătăţii divine, este cunoaşterea responsabilităţii umane în faţa autorităţii divine. Numai cine se smereşte şi îşi lărgeşte inima încontinuu, spre a fi capabilă să primească mai mult din caritatea divină, pe care Duhul Sfânt o revarsă în fiecare credincios (Rom 5,5), poate trăi fericit sentimentul nimicniciei proprii, având toată siguranţa că nimeni şi nimic nu-l poate despărţi de Cristos (Rom 8,35-37) care îl conduce la Tatăl.

Sub domnia lui Filip al II-lea, regele Spaniei, călugării iezuiţi au fost chemaţi la palat şi se bucurau de multă trecere. Deşi trăiau în mijlocul unei lumi mondene, duceau o viaţă curată, cumpătată, îngerească, ceea ce l-a determinat pe rege să-i spună într-o zi părintelui Araoz: Se spune că iezuiţii au o iarbă care are puterea de a păstra curăţia sufletească. Este adevărat? Este adevărat, i-a răspuns el. Şi ce fel de iarbă este? a reluat regele. Iarba de care se folosesc iezuiţii pentru a se menţine curaţi este frica de Dumnezeu, i-a răspuns părintele Araoz zâmbind. De fapt, frica de Dumnezeu este aceea care conservă toate virtuţile, le fereşte de degradare. Frica de Dumnezeu îl determină pe cel credincios să caute cu înfrigurare medicamentul împotriva morţii, acel pharmacum immortalitatis despre care vorbeşte sfântul Ignaţiu din Antiohia că îl căutau faimoşii medici din vremea lui, şi care la creştini se numeşte sfânta Euharistie, Pâinea vieţii veşnice.

Frica de Dumnezeu, nu numai că apără sufletul şi păstrează virtuţile, ci devine izvor de noi haruri. După cum femeia care brodează se serveşte de ac pentru a introduce în pânză firele de aur, de mătase şi aţă de toate culorile, tot aşa Dumnezeu se serveşte de acul acesta al fricii pentru a broda cu noi haruri mantia sufletului curat, alb, îngeresc. Prima mărturie ne-o dă însăşi preacurata, care spune în Magnificat-ul ei că mila Domnului trece din neam în neam asupra acelora care se tem de dânsul (Lc 1,50). Şi cartea Proverbelor îşi pune întrebarea despre femeie, anume pentru ce ar putea fi lăudată: pentru frumuseţe sau pentru hărnicie? Şi răspunde că nici pentru una, nici pentru alta, laudă se cuvine numai aceleia care are frica de Dumnezeu (31,10).

Frica de Dumnezeu este cel mai puternic stăvilar împotriva torentului produs de păcatele lumii. Sfântul Grigore cel Mare spune: Cel ce face binele numai de frica pedepsei nu s-a desprins cu totul de păcat şi sufletul lui nu este destul de frumos. Numai acela care se teme de Domnul scapă de toate relele pe care le aduce Duhul cel Rău în suflet (sfântul Efrem). Fiule, – zicea bătrânul Tobit fiului său – dacă ne vom teme de Dumnezeu vom evita orice păcate şi vom face mult bine (4,21).

Frica de Dumnezeu este o adevărată bogăţie sufletească fiindcă ea stă ca acea santinelă înarmată care veghează asupra casei şi pune hoţii pe fugă, după cum o caracterizează sfântul Ioan Gură de Aur.

Cartea Înţelepciunii spune că acela care se teme de Domnul nu tremură în faţa nimănui. Dar cel mai înspăimântător duşman al nostru este moartea. Va veni o clipă în care ne vom prezenta în faţa scaunului de judecată a Fiului Omului. Dar Isus spune că acela care veghează, care se teme de Domnul, îl aşteaptă, va fi fericit. Învăţatul Suarez spunea pe patul morţii: N-aş fi putut gândi niciodată că moartea poate fi atât de dulce. Iată-l şi pe tâlharul răstignit la dreapta lui Isus. Multe păcate a făcut în viaţa lui. Cineva s-a rugat pentru el şi a primit darul fricii de Dumnezeu. Iată-l cât este de liniştit şi cum îl dojeneşte pe tovarăşul său de la stânga Mântuitorului: Nici tu nu te temi de Dumnezeu? că în aceeaşi osândă eşti. Noi pe drept pătimim şi primim cele cuvenite după faptele noastre, dar acesta n-a făcut nici un rău (Lc 23,40-41).

Cel care nu se teme de Dumnezeu se teme de moarte, de judecată, de veşnicie, de insultele şi de dispreţul oamenilor, se teme de sine însuşi etc. Acesta tremură în chinuri sufleteşti mai mult decât de cele trupeşti. Celălalt se teme numai de Dumnezeu şi nu se mai teme de nimic şi poate spune liniştit cu psalmistul: Chiar de voi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că tu (Doamne) eşti cu mine (Ps 23,4). Frica de Dumnezeu îi aduce tâlharului bucuria să audă: Astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43).

Pe timpul prigoanei catolicilor din Anglia trăia un ţesător cu numele de Roger Wrenne în oraşul Lancaster. A fost închis şi condamnat la moarte pentru credinţă. Călăul i-a agăţat frânghia de gât pentru a-l spânzura, dar aceasta s-a rupt. Judecătorul l-a îndemnat încă o dată, după ce a văzut moartea cu ochii, să renunţe la credinţa catolică, dar Roger i-a zis: Eu sunt acelaşi de mai înainte şi s-a grăbit să urce pe locul de execuţie. Călăul i-a reproşat: Hei, de ce te grăbeşti aşa? Osânditul i-a răspuns: Dacă ai fi văzut şi tu ceea ce mi-a arătat mie Dumnezeu, ai face acelaşi lucru ca şi mine: te-ai grăbi să mori. Şi a murit fericit. Frica de Dumnezeu l-a făcut liber în faţa morţii, ca pe Isus, care şi-a dat de bunăvoie sufletul în mâinile Tatălui ceresc (Lc 23,46).

Apocalipsul sfântului Ioan (11,16-17) ne revelează că cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, au căzut cu faţa la pământ şi i s-au închinat zicând: “Mulţumim ţie, Doamne Dumnezeule atotputernic, cel care eşti, cel care erai şi cel care vii, că ai luat puterea ta cea mare şi ai început să domneşti şi să răsplăteşti pe robii tăi, pe profeţi şi pe sfinţi şi pe cei care se tem de numele tău”.

Bucuraţi-vă şi voi toţi cei care vă temeţi de Domnul, care preţuiţi darul Duhului Sfânt, care vă aduce suprema înţelepciune, fiindcă Tatăl a binevoit să vă dea vouă împărăţia. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin