Predici

O cerinţă fundamentală a omului este siguranţa. Acolo unde omul se simte în siguranţă, acolo se simte fericit. Numai pe siguranţă se poate clădi propria existenţă şi toată activitatea vieţii.

Din cele mai vechi timpuri a început să se înfiripeze ideea că banul, aurul, bogăţia ar da siguranţă vieţii; cu cât ai mai mult, cu atât eşti mai fericit şi cu atât trăieşti mai mult. Această tendinţă o întâlnim în legenda regelui Mia, care a salvat viaţa lui Sileno, prietenul zeului Dionisie. Acesta, ca recunoştinţă, i-a zis lui Mia: Cere-mi tot ce vrei şi-ţi voi da! regele Mia a zis: O zeule preabun, fă ca tot ceea ce voi atinge să se schimbe în aur strălucitor! A fost ascultat; tot ce atingea devenea aur şi inima îi creştea de fericire, văzând cât de uşor se îmbogăţeşte. Dar, flămânzind, a pus mâna pe pâine; când s-o ducă la gură, s-a prefăcut în aur. Şi aşa, orice aliment. Devenea cel mai bogat dintre muritori şi totuşi a ajuns muritor de foame. Bogăţia îi scurta viaţa în chip rapid. Numai după rugăciuni lungi şi stăruitoare a fost ascultat şi zeul Dionisie i-a retras nesăbuitul privilegiu.

Omul banului este omul vechi, al nesăbuinţei, al lipsei de înţelepciune. El vrea să realizeze, prin ban, o autonomie suficientă sieşi, pentru a-şi construi un turn de fildeş, pentru a fi sieşi destin şi ţintă finală, să dispună de libertate absolută în aşa fel ca să nu mai aibă trebuinţă nici de Dumnezeu şi nici de oameni. Oare nu cu toate bogăţiile lumii a încercat Satana să-l seducă pe Isus în pustiu? (cf. Mt 4,9).

Păşind pe calea autonomiei prin îmbogăţire, un tânăr a venit la Isus şi i-a cerut să intervină pentru o împărţire corectă cu fratele său a averii moştenite. Acesta era unul dintre acei oameni, ca şi Iuda Iscarioteanul, care au văzut în Cristos Isus şi în învăţătura lui un mijloc de a-şi construi în sine propriul destin prin avere, propria fericire. Iuda Iscarioteanul, când şi-a dat seama că Isus şi învăţătura lui nu se potrivesc planurilor sale, îl vinde pentru treizeci de arginţi (Mt 26,15). Dar când s-a convins că banul nu poate umple golul din suflet, ci din contra, i l-a mărit fiindcă şi-a pierdut Învăţătorul, s-a sinucis (Mt 27,3-5). Aceasta este soarta omului vechi, a aceluia care fură, înşală, trădează, omoară etc. pentru bani, pentru avere, pentru a-şi asigura viaţa, făcând din aur un idol în inima sa.

Omul este tot mai om în măsura în care se străduie să privească tot mai mult cerul. Om, în limba greacă înseamnă antropos, adică fiinţa care priveşte în sus.

Pentru a fi oameni cu adevărat, sfântul apostol Paul ne îndeamnă să privim la cele de sus, unde este Cristos, omul nou, spre a deveni asemenea lui, cum se spune în ştiinţele naturale: adaptarea la mediu. Ursul de la Polul Nord, privind mereu zăpada albă, devine alb etc. Cine priveşte mereu în sus, va deveni ceresc, asemenea lui Isus.

Câţiva tâlhari au intrat într-o noapte în chilioara unui pustnic bătrân şi au început să ia, fiecare ce-i cădea la îndemână. El le-a zis: Luaţi, dragii mei, luaţi tot ce găsiţi! După ce au luat tot, au plecat. Într-un colţ mai rămăsese ceva, pe care hoţii nu-l observaseră. Pustnicul i-a strigat să se întoarcă şi le-a zis: Fiilor, luaţi-l şi pe acesta! Nu l-aţi observat. Eu nu trebuie să am nimic în clipa în care mă voi prezenta la judecata lui Dumnezeu, care nu-i departe de mine, dar nici de voi. Hoţii şi-au zis: Cu adevărat acesta este omul lui Dumnezeu. Şi i-au lăsat toate, ba au voit să-i asculte sfaturile duhovniceşti, după care s-au convertit şi au aflat siguranţa vieţii trăind în virtute.

Bunurile pământeşti, după cum sunt un semn al iubirii divine faţă de om, tot aşa trebuie să fie un semn al iubirii dintre oameni.

Isus n-a intervenit în favoarea acelui tânăr care l-a rugat să-i spună fratelui său să împartă averea cu el, ştiut fiind faptul că această reglementare era prevăzută de Legea lui Moise. Cu atât mai mult cu cât Isus a venit să desăvârşească Legea, punând în evidenţă, nu litera, ci spiritul Legii: iubirea. Dacă îţi ia cineva cămaşa, lasă-i şi mantaua (Mt 5,40). Nici o jertfă nu-i prea mică atunci când este vorba de a câştiga un suflet. Dreptatea este o lege morală, dar dreptatea creştină izvorăşte din caritatea divină care mântuieşte, nu cerând dreptul, ci dăruind. Ţi s-a arătat, omule, tot ceea ce Dumnezeu cere de la tine: să practici dreptatea, să iubeşti milostivirea, să umbli cu smerenie în faţa Dumnezeului tău (Mih 6,8), fiindcă, aşa cum spune apostolul Paul, Dumnezeu i-a mântuit pe oameni ca să-şi arate dreptatea în timpul de faţă, cu scopul de a se arăta drept şi dătător de dreptate celui care are credinţă în Isus Cristos (Rom 3,26). Dreptatea lui Isus este altfel decât dreptatea lumii de a da fiecăruia ce este al său. Dreptatea sa este aceea de a da fiecăruia caritatea pe care a primit-o de la Duhul Sfânt, iubirea pe care el a revărsat-o în inimile celor botezaţi, adică de a da fiecăruia ceea ce este al lui Dumnezeu. Pentru aceasta insistă Conciliul Vatican II: călăuziţi de lumina evangheliei… şi plini de caritatea creştină, (trebuie) să caute (fiecare creştin) mai presus de toate şi în toate dreptatea împărăţiei lui Dumnezeu (AA 7).

Tot atunci, sau poate mai înainte, circula un exemplu cu alţi doi fraţi care au avut de rezolvat aceeaşi problemă de moştenire între ei, dar au găsit soluţia cea mai potrivită bazată pe caritate. Se spune că aceşti doi fraţi stăpâneau în Ierusalim porţiunea de teren pe care avea să se clădească templul de mai târziu. Unul era căsătorit, altul nu; cel căsătorit avea mai mulţi copii. Amândoi lucrau acelaşi teren şi la seceriş îşi împărţeau recolta frăţeşte, dar până la treieriş, snopii rămâneau pe câmp. În timpul nopţii, fratele necăsătorit se trezeşte şi se gândeşte: Eu sunt singur şi nu am trebuinţă de prea multe, pe când fratele meu are soţie, are copii, are necazuri… Nu se cuvine să iau recoltă cât şi el. S-a sculat, s-a dus la câmp şi a mutat un număr de snopi în grămada fratelui său. Fratele căsătorit se trezeşte şi el în miez de noapte şi îşi zice: Fratele meu este singur şi mai necăjit ca mine; el nu are pe nimeni care să-l ajute. Cred că ar fi bine să-i fiu şi lui de ajutor, dându-i ceva mai mult din recoltă. De acord cu soţia, s-a sculat, a mers la câmp şi a mutat un număr de snopi în grămada fratelui. A doua zi fiecare se mira că ambele girezi erau egale. În noaptea următoare au făcut acelaşi lucru, dar a doua zi egalitatea persista. A treia noapte s-au întâlnit cu snopii în braţe, pentru a-i duce la celălalt. Aşa s-a dezlegat misterul grămezilor egale provenite din caritatea reciprocă. Pe acest pământ al carităţii s-a clădit templul, casa lui Dumnezeu, casa iubirii, sau, aşa cum va spune Isus: Casa Tatălui meu (Lc 2,49).

Dacă dragostea, iubirea moştenită prin sânge, nu rezolvă problemele de litigiu dintre fraţi, intervenţiile străine sunt aproape inutile. Rezolvarea pe care o dă Codul civil, legea juridică, este, de cele mai multe ori, o prelungire a duşmăniei, o agonie de ani de zile a iubirii, fiindcă ceea ce nu rezolvă iubirea, nu constituie adevărată dreptate.

Menirea bunurilor materiale este de a întări iubirea dintre oameni. Cine le adună cu alt scop se aseamănă cu nebunul din evanghelie (Lc 12,20). Dacă trenul este făcut să meargă pe şine, în zadar s-ar chinui cineva să-l înveţe să meargă pe asfalt. Tot aşa şi cu bunurile materiale, dacă nu merg pe drumul lor trasat de Creator, pe drumul carităţii, nu pot aduce niciodată adevărata fericire.

Se spune despre Cretes din Teba că, fiind foarte bogat şi vrând să meargă la Atena pentru a deveni filozof, ca nu cumva averile să-i fie o piedică în calea înţelepciunii, a vândut totul şi preţul l-a aruncat în mare, ca să nu fie ispitit la întoarcere să-l ceară de la datornici. Aruncând aurul în mare, Cretes a zis: Scufundaţi-vă în adâncul mării, voi pofte rele! Vă arunc în adâncuri de teamă să nu mă aruncaţi voi pe mine acolo.

Creştinul adevărat îşi aruncă bunurile sale în sânul săracului, bine ştiind că nu va avea de unde să primească înapoi, dar îşi face acea comoară în cer, aşa cum spune Isus, pe care hoţii nu o fură, moliile nu o rod şi rugina nu o macină (Lc 12,33).

Pe lespedea de piatră a unui mormânt stă scris: Aici zace Zgârcea Zgârcilă care toată viaţa a adunat, ca să nu-i scadă; de aceea toate le-a înmulţit; dar moştenitorii recunoscători toate le-au împărţit. Sunt cuprinse toate cele patru operaţiuni matematice; zgârcitul se chinuie toată viaţa cu trei, moştenitorii numai cu una, cu împărţirea. Aşa se întâmplă cu cel care îşi adună comori – spune Isus – dar nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Unde ne este comoara, acolo ne este şi inima.

Unde?

pr. Anton Dancă Ritul latin