Predici

Deseori auzim acest îndemn: Rugaţi-vă, fraţilor, dar ştim ce este rugăciunea?

Catehismul ne dă o definiţie lapidară: înălţarea minţii spre Dumnezeu.

Mulţi oameni de spiritualitate avansată consideră definiţia incompletă, fiindcă prezintă numai o latură a rugăciunii; este drept, pe cea mai bună, rugăciunea contemplativă – înălţarea minţii – dar mai sunt o mulţime de alte fapte bune care pot fi considerate rugăciune, cum spune sfântul Paul: Fie că mâncaţi, fie că beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre preamărirea lui Dumnezeu (1Cor 10,31). Ca să ştim cu adevărat ce este rugăciunea, nu este lucru uşor. Singurul care s-a rugat cu adevărat a fost Fiul Omului şi numai el ne poate spune, ne poate învăţa ce este rugăciunea. Apostolii vedeau atitudinea lui Isus în rugăciune şi au fost foarte impresionaţi, de aceea i-au zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm. Rugăciunea însăşi este Isus, el fiind singurul mijlocitor la Tatăl, singurul prin care orice rugă îşi capătă sensul, îşi atinge ţinta. El a spus: Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl (Lc 14,9). Rugăciunea este o naştere a lui Isus în noi şi a noastră în Isus prin care ajungem la Tatăl, la cunoaşterea iubirii în sine, devenind o fiinţă nouă (Ef 4,24) în urma unei acţiuni tenace de a ne ruga neîncetat (Lc 21,36).

Abraham era o fiinţă omenească destul de conştientă de necesitatea rugăciunii şi s-a angajat să se roage şi pentru cei care nu se roagă, să-i salveze. El intervine pentru Sodoma şi Gomora, dar nu reuşeşte, fiindcă lipseau cei zece drepţi.

Isus este o fiinţă umană care se angajează tot pentru salvarea omului. El intervine pentru o sodomă mondială şi reuşeşte să salveze lumea, fiindcă cei puţini i se alătură în rugăciune; şi vor să devină sarea pământului şi lumina lumii (Mt 5,13-14), devin asemenea lui Isus prin Botez, cu dreptul de a i se adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată (Rom 8,15).

Pentru a menţine şi în noi o existenţă angajată pentru salvarea lumii, Isus ne-a dat nu numai rugăciunea sa, ci şi puterea de mijlocire la Tatăl (1Tim 2,5-6).

Sunt multe rugăciuni frumoase în lume, dar nici una nu se poate asemăna cu cea pe care ne-a dat-o Mântuitorul. Evreii au rugăciunea de căpetenie Şema Israel – Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. El să fie binecuvântat! Gloria împărăţiei sale este veşnică. Să iubeşti pe veşnicul tău Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toate puterile tale! Cuvintele acestea pe care ţi le spun astăzi, să le ai întipărite în inima ta şi în sufletul tău. Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale. Vă veţi aminti de toate poruncile Domnului pentru a le împlini şi nu veţi greşi împotriva lor nici cu ochii nici cu inima. Această rugăciune trebuia spusă de trei ori pe zi. Arabii au şi ei rugăciunea lor preferată. Muezinul cheamă lumea musulmană de cinci ori în 24 de ore la rugăciune cu strigăte puternice, ba chiar amplificate de aparatura modernă cu mult mai mulţi decibeli decât cei admişi pentru a nu deranja. Ruga lor este: Singur Dumnezeu este mare. Eu mărturisesc un singur Dumnezeu. Eu mărturisesc că Mahomed este profetul său şi trimisul lui Dumnezeu. Veniţi la rugăciune! Veniţi la biruinţă! Dumnezeu singur este mare; Dumnezeu este unul singur. Această rugăciune este formată din primele versete ale Coranului şi se numeşte Fatiha. Ea începe aşa: În numele lui Dumnezeu infinit de bun, milostiv; slavă lui Dumnezeu, Domnul Universului, infinit de bun, milostiv, stăpânul zilei de judecată. Pe tine singur te adorăm. De la tine singur noi cerem ajutor. Călăuzeşte-ne pe calea cea dreaptă, pe calea acelora cărora tu le-ai dat binefacerile tale, nu pe calea acelora care au fost obiectul mâniei tale, nici a celor respinşi. Amin.

Superioritatea rugăciunii noastre – Tatăl nostru care eşti în ceruri - este evidentă. Ea este rugăciunea lui Isus, a Fiului lui Dumnezeu, este adusă din cer. Primii creştini o preţuiau atât de mult încât o păstrau printre lucrurile secrete ale credinţei şi era protejată de Lex arcana. Catehumenii o aflau şi o învăţau abia la sfârşitul pregătirii lor pentru sfântul Botez (după cum relatează sfântul Ciril din Ierusalim).

Transfigurarea lui Isus în rugăciune i-a determinat pe ucenici să-i spună: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, adică Învaţă-ne să fim ca tine.

Rugăciunea Tatăl nostru constituie legătura de comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, este o trăire intensă a legii supreme, a legii celei noi a lui Isus, a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, este o deschidere universală şi cu cel mai puternic accent pascal, adică săvârşeşte mereu o trecere de la omul vechi la cel nou. Spunând Tatăl nostru, Isus este cel care se roagă în noi, fiindcă el l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre care strigă cu suspine de negrăită bucurie: Abba-Tată (Gal 4,6). Duhul Sfânt este acela care ne face vrednici de a intona Tatăl nostru, ca pe cel mai frumos imn, prin care ne rugăm cum se cuvine: în spirit şi adevăr (In 4,23).

Unii au crezut că această rugăciune are o lipsă, nu acordă Duhului Sfânt nici un rol, de aceea au încercat s-o remedieze prin înlocuirea cuvintelor pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi prin Duhul tău cel Sfânt să vină asupra noastră şi să ne cureţe de orice vină. Dar s-a observat că aşa ceva nu se potriveşte. Este drept, Duhul Sfânt nu este menţionat în mod expres în cuvintele rugăciunii, dar se află în inima celui care se roagă (cf. Rom 8,26), numai prin el putem spune Tatăl nostru.

Religia creştină şi-a căpătat renumele de religia iubirii; aceasta datorită faptului că Isus ne-a învăţat că Dumnezeu ne este Tată, adică fiinţa care iubeşte ceea ce a creat şi este al nostru fiindcă s-a angajat să ne slujească, mai ales prin Fiul său, ca din această slujire plină de caritate noi să înţelegem că suntem fraţi. Iată cum prin rostirea chiar numai a primelor două cuvinte – Tatăl nostru – în spirit şi adevăr, noi putem împlini toată Legea şi profeţii (Mt 5,17).

Un student african, absolvent al unei universităţi europene, întrebat pentru ce s-a făcut creştin, a răspuns: Ca viaţa mea să se înnobileze. Da, nu poate fi nobleţe mai mare ca aceea de a-i spune lui Dumnezeu Tată, de a fi fiul lui Dumnezeu, frate cu Isus şi cu toţi oamenii.

Cerul exprimă transcendenţa lui Dumnezeu şi speranţa noastră în tot binele care ne poate face fericiţi.

Prin cuvintele Sfinţească-se numele tău recunoaştem că Dumnezeu singur este mântuitorul tuturor oamenilor şi cerem ca sfinţenia, adică mântuirea, să se extindă în întreg Universul, la toată făptura căreia Adam şi urmaşii lui au fost chemaţi să-i dea nume (cf. Gen 2,19), ca fiecare să-şi îndeplinească menirea în armonie spre gloria Creatorului. Numele lui Dumnezeu cuprinde toată făptura, tot ce există, totul trebuie să arate sfinţenia lui.

Prin cuvintele Vie împărăţia ta cerem ca între noi oamenii să se creeze un spaţiu tot mai larg pentru adevăr, libertate şi iubire, în care oamenii să trăiască armonia unei lumi noi, având la bază unirea dintre firea umană şi cea divină realizată de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei şi revelată nouă în Isus Cristos.

Prin cuvintele Facă-se voia ta precum în cer, aşa şi pe pământ cerem cea mai profundă identificare a omului cu Isus. El a împlinit voinţa Tatălui în cer, adică în cele prielnice, fericite, cu aceeaşi perfecţiune pe pământ, adică în cele neprielnice, nefericite, în pătimirile cele mai crâncene până pe crucea de pe Calvar, fiindcă numai aşa putea să intre – trup şi suflet - în slava învierii şi să stea de-a dreapta Tatălui în împărăţia cerului.

Şi, ca să nu uităm că munca noastră poate fi zadarnică, să producă spini şi pălămidă (cf. Gen 3,18), sau să ne fie izvor de păcate şi egoism, Isus ne-a învăţat să o punem sub binecuvântarea Tatălui ceresc şi să recunoaştem în pâinea cea de toate zilele atenţia continuă a aceluia care face să răsară soarele şi trimite ploaia peste toţi, drepţi şi nedrepţi (Mt 5,45). Pâinea este semnul îndurării Tatălui, ca şi noi să fim îndurători: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Cerem să fim ridicaţi, pentru a ridica şi noi pe alţii, ca să ne arătăm vrednici de iubirea care ne iartă greşelile şi ne dă pâinea vieţii.

Prin cuvintele şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de Cel Rău cerem, nu atât ca să fim scutiţi de ispitele şi de încercările inerente vieţii, ci ca să putem trage folos spiritual din ele, mai ales răbdarea care duce la mai multă credinţă şi speranţă.

Rugăciunea Tatăl nostru cuprinde toate, ea este minunea pe care Isus ne-a pus-o la îndemână pentru a deveni minunaţi.

Doamne, îţi mulţumim şi-ţi făgăduim că o vom spune în spirit şi adevăr. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin