Predici

Cât timp trăim pe acest pământ, trebuie să-l căutăm mereu pe Dumnezeu.

Oricât l-am găsi prin creaţie, revelaţie, filozofie şi ştiinţă, prin oamenii care sunt chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26), mai rămâne încă mult de căutat până îl vom găsi definitiv, total, pentru a-l vedea aşa cum este (1In 3,2).

La fel este cu iubirea: cât timp trăim, trebuie s-o căutăm şi să ne-o însuşim mereu. Oricât am găsi-o, mai rămâne încă mult de căutat, de găsit şi de însuşit. Problema se pune în felul următor: care este calea spre iubire, ca prin ea să-l găsim pe Dumnezeu şi viaţa veşnică? Să căutăm răspunsul în Liturgia cuvântului de azi!

Prima lectură (Dt 30,10-14) ne arată drumul spre noi înşine; legea divină este scrisă de Dumnezeu în inima noastră. Grecii, preluând învăţătura lui Socrate, spuneau: Gnoti se auton – Cunoaşte-te pe tine însuţi! Cine se cunoaşte pe sine cu adevărat, se smereşte, recunoaşte măreţia Creatorului şi-l numeşte Tată, îl iubeşte din toată inima şi din tot sufletul, mulţumindu-i că l-a făcut o creatură atât de minunată. Tatăl şi-a pus amprenta iubirii sale în fiecare om. O cunoaştem? Cineva a spus: Cine nu-l găseşte pe Dumnezeu în propria inimă, nu-l poate găsi nici în rai, chiar dacă l-ar căuta o veşnicie cu lumânarea aprinsă în amiaza mare. Sfântul Augustin, când l-a descoperit pe Dumnezeu în inima sa printr-o convertire definitivă, spune că Dumnezeu este mai strâns unit cu firea omului decât este unit trupul cu sufletul. Prima lectură ne cere şi nouă această convertire totală, să ajungem la cunoaşterea de noi înşine chiar prin analiza anatomică, psihologică şi spirituală a raţiunii. Prin această cunoaştere ajungem la iubirea lui Dumnezeu care este atât de strâns unită cu firea noastră; iar iubirea noastră faţă de noi înşine va izvorî din iubirea cu care el ne-a creat.

Lectura a II-a (Col 1,15-20) ne arată calea spre semenii noştri, spre ceilalţi oameni. Îi cunoaştem? Cine este aproapele meu?

Toate au fost create prin Cristos (In 1,3). Întreaga creaţie are o valoare unică, ea, normal, întrecând în valoare pe cea individuală. Valoarea individului se naşte tot din valoarea întregului. Valoarea întregului neam omenesc, pe care noi suntem chemaţi să o cunoaştem în lumina credinţei, este ascunsă în Cristos; el este capul întregului. Cunoscând capul, cunoaştem întregul. Omul capătă valoare individuală numai în măsura în care caută să se încadreze în tot, ca să fie cât mai strâns unit cu capul. Îşi pierde orice valoare acela care se exclude din tot şi caută să facă din sine un cap care ştie toate şi nu are trebuinţă de nimeni.

Întreg Noul Testament urmăreşte integrarea omului în valoarea totală a creaţiei. Astfel, rugăciunea lui Isus ca toţi să fie una (In 17,21), porunca nouă a iubirii (In 13,34), înfiinţarea sfintei Euharistii (Mt 26,26-27), parabola bunului păstor (In 10,1-21) şi a viţei de vie (In 15,1-7), precum şi judecata universală (Mt 25,31-46), iar imaginea împărăţiei lui Dumnezeu, descrisă de Apocalips (22,1-21), apare atât de frumoasă tocmai din valoarea unică a întregului. Efortul nostru trebuie să constea, nu numai dintr-o luptă continuă de a nu ne desprinde de tot, de întreg, ci de a-i menţine pe toţi cât mai strâns uniţi cu capul, cu Isus, spre a ne menţine în dubla valoare: a întregului şi a individului. Valoarea individuală apare din capacitatea personală de a fi liant în întreg.

Lectura a III-a (Lc 10,25-37) ne arată că Isus este calea spre viaţa veşnică, spre Dumnezeu. Capul merge întotdeauna înainte.

Tragem puţin folos din parabola samariteanului milostiv datorită faptului că ne-ar plăcea să fim ca el, samariteni milostivi, dar nu ne place nici să ne gândim că ar fi posibil să ajungem în postura victimei, a omului căzut în mâinile tâlharilor. Ne place să fim consideraţi binefăcători, dar nu ne place să ne recunoaştem victime ale diavolului, ale patimilor din noi, robi ai averii şi ai onorurilor etc. Pentru cei care s-au ataşat atât de mult de toate aceste lucruri lumeşti, care şi-au făcut chiar un zeu din pântecele lor, cum spune sfântul Paul (Fil 3,19), Isus spune că nici nu se mai roagă (In 17,9).

Dat fiind faptul că acela care pune întrebarea ispititoare este un învăţător al Legii, unul mândru de ştiinţa sa şi de poziţia pe care o ocupă în lume, Isus nu intenţionează să-i dea o lecţie de iubire, fiindcă o cunoştea, ci de umilinţă, pe care nu o avea, ca să ajungă la trăirea iubirii în adevăratul ei sens teologic, de legătură cu Dumnezeu şi numai apoi cu lumea.

Dat fiind faptul că învăţătorul Legii îşi formulează întrebarea în aceşti termeni: Şi cine este aproapele meu? Isus îi dă răspunsul prin parabola umilinţei. Problema nu este pentru cine sunt eu aproapele, binefăcătorul, salvatorul, mântuitorul, ci: Cine este aproapele meu, adică cine este salvatorul, binefăcătorul, mântuitorul meu. Care este binele pe care mi-l face acum, sau mi l-a făcut mai înainte, sau mi-l poate face de acum încolo! Cu ce măsură îi voi răsplăti?

Samariteanul este cel care trebuie căutat, în care trebuie pusă speranţa; el este cel care poate salva viaţa, poate mântui.

Acest samaritean milostiv este Isus, el mântuieşte pe gratis, spală şi unge rănile, pune pe animalul său şi duce la spital, el plăteşte şi răsplăteşte la întoarcere, merge să caute şi pe alţi nenorociţi căzuţi în mâinile tâlharilor – Mai am şi alte oi pe care trebuie să le aduc (In 10,16), el dă viaţa cea nouă şi în ziua de apoi îi va recunoaşte pe toţi ai săi după speranţa pe care şi-au pus-o în el.

Dat fiind faptul că samariteanul – Isus – ne este dătătorul vieţii celei noi, ca început al vieţii veşnice care ne va face ca îngerii cerului (Mt 22,30), datoria noastră este de a-l iubi fără măsură, fiindcă binele făcut este infinit, dobândit cu preţul unei smerenii infinite, fără a ţine cont de egalitatea sa cu Dumnezeu, s-a făcut om, a luat înfăţişarea de rob şi de blestemat să moară pe lemnul crucii; Isus s-a făcut cu adevărat un samaritean, fiindcă aceştia, samaritenii, erau socotiţi de evrei drept condamnaţi, excomunicaţi, excluşi din rândul poporului ales etc. Oare nu aşa a fost socotit Cristos? Dacă el s-a smerit, fiind capul nostru, înţelepciunea smereniei noastre trebuie să-şi aibă izvorul în cap. Trebuie să recunoaştem că suntem simpli oameni, că am căzut în mâinile tâlharilor prin orice păcat, că suntem inconştienţi de gravitatea păcatului, că desprinzându-ne de întreg, de trupul mistic al lui Isus, rămânem, ca nenorocitul din parabolă, fără nume, fără rude, fără patrie, fără apărare etc. Cel care se smereşte, găseşte în orice necaz sau nenorocire un samaritean milostiv în orice om, fiindcă Isus ni se descoperă prin oameni, tocmai spre a da mai mare valoare întregului trup mistic, spre a mări împărăţia lui Dumnezeu. Nu este iubire fără smerenie şi nici smerenie adevărată fără iubire, deoarece cel care vrea să fie cel dintâi samaritean milostiv asemenea lui Isus – trebuie să fie slujitorul tuturor (Mt 20,27).

Această interpretare, pe care am dat-o lecturilor de azi, este conformă cu învăţătura patristică a Bisericii şi mai ales a marelui Origene. Acesta spune că omul care se cobora era Adam; Ierusalimul este paradisul ceresc; Ierihonul este lumea; tâlharii sunt puterile vrăjmaşe ale iadului; preotul este Legea lui Moise; levitul reprezintă profeţii; samariteanul milostiv este Cristos; hanul care primeşte pe toţi cei care vor să se vindece este Biserica; cei doi dinari sunt Tatăl şi Fiul; hangiul este păstorul Bisericii; vinul şi uleiul pus peste răni este Duhul Sfânt mângâietorul. Faptul că samariteanul făgăduieşte că se va întoarce, arată cea de-a doua venire a lui Isus pe norii cerului cu mărire şi slavă la sfârşitul lumii (Hom in Lc 34).

Isus s-a smerit şi s-a pus în postura samariteanului, arătând prin aceasta că nimeni nu trebuie dispreţuit, nici un om nu trebuie înjosit, fie el oricât de rău, nu trebuie neglijat, abandonat, fiindcă atâta timp cât mai există în el o licărire de viaţă veche, poate primi viaţa cea nouă, păstrează în sine capacitatea ca prin cuvântul lui Dumnezeu să înfăptuiască lucruri mari (lectura I-a). Valoarea individuală îşi va primi răsplata la a doua venire – când mă voi întoarce îţi voi plăti tot, din valoarea globală, care va fi izvorul fericiri veşnice.

Îndemnul lui Isus – Mergi şi fă şi tu la fel -, în primul rând este un îndemn de a fi un alt samaritean prin smerenie, ca iubirea să poată fi legătura desăvârşirii trupului său mistic.

Fiindcă Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48), să o rugăm pe preacurata să ne facă şi pe noi cât mai asemenea cu Isus, blânzi şi smeriţi cu inima. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin