Predici

Analizând convorbirile zilnice ale oamenilor, constatăm că cele mai multe se axează pe lipsuri. Săracul vorbeşte despre avere, flămândul despre mâncare, bolnavul despre sănătate, beţivul despre băutură, orfanul despre părinţi etc. Dar întotdeauna s-a vorbit cel mai mult despre pace, fiindcă de obicei lipseşte celor mai mulţi şi nimeni nu este fericit fără ea.

Deşi Isus a afirmat că nu a venit să aducă pace, ci sabie (Mt 10,34), fiindcă pacea lumii este sabie şi sabia lui Cristos este pacea sufletelor, tocmai lecturile de azi ne dau o lumină favorabilă asupra sabiei lui Cristos, a cuvântului său care nu este altceva decât ceea ce spune autorul Scrisorii către Evrei: sabia cu două tăişuri (4,12).

Cuvântul lui Dumnezeu nu poate rodi unde nu este pace.

Isus, după ce i-a trimis mai întâi pe cei doisprezece apostoli să vestească evanghelia (cf. Lc 9,1-6), a mai trimis înaintea sa încă alţi şaptezeci şi doi de ucenici, doi câte doi, să vestească pacea (Lc 10,1-7). Detaliile acestei trimiteri ne arată cât preţ a pus Isus pe această pace sufletească şi anume: numărul celor trimişi este mare, la prima vedere; totuşi i se pare prea mic, fiindcă secerişul este mult şi secerătorii sunt puţini; este nevoie de multă rugăciune ca Tatăl să trimită şi mai mulţi secerători. Alegerea şi trimiterea celor şaptezeci şi doi corespunde cu chemarea la apostolat a laicilor, dar mai ales cu chemarea persoanelor consacrate: călugări şi călugăriţe. Cei şaptezeci şi doi pregăteau calea lui Cristos şi a celor doisprezece apostoli care îl însoţeau în mod obişnuit. Călugării şi călugăriţele sunt persoanele care, prin trăirea sfaturilor evanghelice, întăresc predica episcopilor şi a preoţilor, sunt secerătorii acelora care au semănat cuvântul Domnului.

Faptul că îi trimite ca pe nişte miei în mijlocul lupilor, pe linia întâi a frontului, este o dovadă grăitoare că pacea preţuieşte mai mult decât viaţa vremelnică de pe acest pământ. Ca pacea să nu fie compromisă, îi trimite fără bani, fără merinde, fără încălţăminte şi să nu stea să salute pe cineva pe cale, fiindcă împărăţia păcii este urgentă. Oare nu aşa s-au comportat soldaţii români la Mărăşeşti? Fiind goi-goluţi la baie în Siret, fiind atacaţi, n-au mai avut timp decât să pună mâna pe baionetă, dar fiind mai sprinteni, au învins.

Isus ştie care este boala societăţii, lipsa de pace chiar în celula ei, în familie; de aceea îi trimite să ducă pacea sa în case – pace acestei case -, iar cei care vor primi pacea, se vor bucura de sănătate – vindecaţi bolnavii din ea – şi de pregustarea fericirii adevărate – s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu – fericirea veşnică.

Dar pe cât de mare va fi fericirea acelora care primesc pacea lui Isus, pe atât de mare va fi nefericirea acelora care o vor refuza, fiindcă mai uşor va fi Sodomei în ziua judecăţii.

Pacea, pe care ucenicii au primit misiunea să o ducă în lume, este aceea pe care Satana a furat-o strămoşilor noştri Adam şi Eva în Eden şi pe care Isus, prin întrupare, a venit să o redea lumii – pace oamenilor de bunăvoinţă (Lc 2,14) – prin cuvântul său; de aceea spune: Am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger, fiindcă i s-a luat prada, pacea, şi ea se va odihni peste oamenii de bunăvoinţă.

Adevărata bucurie a păcii lui Isus trebuie să izvorască nu din înfrângerea, din căderea şi nimicirea Celui Rău, ci din biruinţa binelui, din triumful iubirii. Din acest motiv le spune Isus ucenicilor săi: Nu vă bucuraţi că duhurile vi se pleacă, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri, că acolo sus este cineva care vă iubeşte, că vă va da tronul de pe care a căzut Satana.

Pacea lui Cristos aduce vindecarea, nu numai a bolilor sufleteşti, ci şi trupeşti. Cei mai mulţi bolnavi ajung în această stare jalnică datorită faptului că n-au primit pacea lui Cristos. Lipsa păcii duce la mânie, la nervi şi de aici la toate bolile, fiindcă, spune profetul Isaia: Non est pax impiis – Nu este pace pentru cei nelegiuiţi (57,21).

Există şi o falsă pace. Ea este opera Satanei, este o iluzie. Din acest motiv Isus ţine să sublinieze distincţia dintre pacea sa şi pacea lumii (In 14,27). El a venit în lume să aducă pacea cerească tocmai când pe pământ domnea o pace falsă, pax romana, pacea lumii păgâne, pacea idolilor şi a tiranilor. După ce romanii au cucerit multe ţări, după ce au despuiat popoarele învinse de toate bogăţiile lor materiale şi spirituale, ducându-le în sclavie, le-au impus pax romana cu sabia, răpindu-le libertatea şi independenţa. Tot cel care ar fi îndrăznit să-şi revendice cele mai elementare drepturi umane era redus la pacea mormântului. Pacea romană constituia cel mai crunt război al nervilor, era paravanul revoltelor şi al războaielor celor mai sângeroase, era capcana păcii adevărate. Câţi au murit pentru libertate în timpul păcii romane? Câţi au murit pentru libertate în timpul păcii comuniste? Titus, care conducea asediul Ierusalimului (în anii 66-70 d.C.), răstignea zilnic câte cinci sute de prizonieri în jurul oraşului, până n-a mai fost loc pentru cruci şi nici cruci pentru trupuri (Iosif Flaviu), aşa încât erau legaţi câte doi sau chiar trei de aceeaşi cruce. Păcii romane, precum şi păcii tiranilor din toate timpurile, i se pot aplica înseşi cuvintele Sfintei Scripturi: N-a fost destul că au rătăcit de la cunoaşterea lui Dumnezeu, dar trăind în întunericul minţilor, în război necurmat, ei numesc pace atâtea rele (Înţ 14,12).

Cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea a doua către Corinteni (13,11) s-ar potrivi ca o concluzie: Fraţilor, bucuraţi-vă, fiţi desăvârşiţi, mângâiaţi-vă, una să gândiţi, pace să aveţi şi Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi, dar nu voi încheia cu acest citat, ci voi adăuga cuvintele poetului Ovidiu (43 a.C. – 17 d.C.): Pacea este prielnică; înlăuntrul păcii s-a născut iubirea (Amores 3,2-50).

Printre primele cuvinte rostite de Isus, după mamă şi tată, desigur a fost cuvântul pace, fiindcă evreii se respectau şi se salutau cu Şalom – Pace; printre primele învăţături aducătoare de fericire, a fost şi aceasta: Fericiţi făcătorii de pace, că fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt 5,9). Pentru pace a făcut cele mai mari minuni, precum schimbarea apei în vin la nunta din Cana (In 2,1-11); a schimbat trupul morţii în trupul învierii: Cristos s-a făcut pacea noastră, făcând din cele două (iudei şi păgâni) una, surpând peretele din mijloc al despărţirii şi desfiinţând vrăjmăşia în trupul său – legea poruncilor şi învăţătura ei – ca întru sine pe cei doi să-i zidească într-un om nou şi să întemeieze pacea. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia (Ef 2,14-16; Col 1,20; Ap 1,4); a răsplătit credinţa cu vindecări trupeşti şi cu pace sufletească (cf. Lc 7,50).

Aşadar, crucea şi învierea lui Isus au făcut din noi o făptură nouă, om nou şi câţi vor umbla în această stare cu toată convingerea vor avea pace şi milă de la Dumnezeu. Sfântul Paul spune despre sine că poartă în trupul său semnele răstignirii. Care sunt? Pacea lui Cristos care sălăşluieşte în făptura cea nouă, deoarece nici sabia, nici puterile de acum, nici cele viitoare, nu mă vor putea despărţi de iubirea lui Isus Cristos, de pacea veşnică.

Frumoasă este remarca filozofului german I. Kant (1724-1804), citez: Chiar dacă pacea eternă ar fi rămas de-a pururi o simplă dorinţă pioasă, nu ne înşelăm adoptând ca maximă, că este de datoria noastră să luptăm neîncetat pentru această pace.

Rugăciunile Bisericii, mai ales cele de la sfânta Liturghie, sunt pline de invocaţii pentru pace, astfel: Binevoieşte a-i dărui pacea şi unirea, după voinţa ta; pacea Domnului să fie pururea cu voi; dăruiţi-vă pacea; mielul lui Dumnezeu… dă-ne nouă pacea; la terminarea ei, celebrantul îi trimite pe toţi, aşa cum Isus i-a trimis pe cei şaptezeci şi doi să ducă darul ceresc, cu îndemnul: Mergeţi în pace.

Domnul să-i odihnească în pace şi pe acei care se încred mai mult în arme decât în cuvântul său, iar vouă tuturor, vă urez: o mie de ani, pace! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin