Predici

Zvonul că Isus este unul dintre marii profeţi de odinioară făcea să se înrădăcineze tot mai mult convingerea că a venit Ilie sau că ar fi înviat Ioan Botezătorul, ori altul dintre ei. În acest sens Iacob şi Ioan îi cer Mântuitorului să se comporte ca Ilie care a făcut să coboare foc din cer şi să-i nimicească pe preoţii păgâni ai zeului Baal (1Rg 18,40), iar acum samaritenii merită aceeaşi pedeapsă, după părerea lor. Isus vrea să le demonstreze că este mult mai mult decât profetul Ilie sau oricare altul.

Elizeu, pentru a fi profet, renunţă la bogăţie pentru a începe o altă meserie. Evreii aveau şcoli pentru a învăţa meseria profetică. Isus nu-şi schimbă meseria de tâmplar în cea de profet, el trebuie să demonstreze că însăşi această meserie umilă face parte din misiunea sa mai mult decât profetică, de slujitor al lui Iahve (Zah 3,8), de dăruire totală pentru această slujire care nu aduce nici un beneficiu material, ci din contra, cere o lepădare totală chiar şi de strictul necesar, precum este piatra pentru a-şi rezema capul (Mt 8,20). Cine alege renunţarea la tot, acela este cel mai aproape de Dumnezeu; renunţă la tot acela care alege să facă în toate voinţa lui Dumnezeu şi nu pe cea proprie. Isus renunţă să apară egal cu Dumnezeu şi alege starea sclavului (Fil 2,7) care nu are nici măcar dreptul de a gândi altceva decât ceea ce gândeşte şi voieşte stăpânul său.

Când Ilie l-a chemat pe Elizeu, acesta i-a zis: Lasă-mă să merg şi să sărut pe tatăl şi pe mama mea şi apoi voi veni după tine. Şi i-a permis, fiindcă până la venirea lui Mesia mai era timp. Chemarea unui om, chiar la o misiune oricât de înaltă, suferă amânare, dar chemarea lui Isus adresată oricărui om, nu, fiindcă timpul s-a împlinit: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu.

Problemele împărăţiei întrec pe cele ale familiei. Acela care cere ruperea relaţiilor de familie stabilite de natură prin sânge este mai mult decât om sau profet. Cine poate cere oare ceea ce a cerut Isus de la oameni, afară de Dumnezeu singur? Dacă cineva vine la mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe femeia şi pe copil şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi viaţa sa, nu poate fi ucenicul meu (Lc 14,26).

O poveste indiană spune că un cerşetor aştepta la o margine de drum cu mâna întinsă spre trecători, dar nimeni nu-l lua în seamă. Deodată vede în zare cum se apropie tot mai mult caleaşca regală. Capul i s-a umplut de idei roze. Desigur, se aştepta să primească o pomană împărătească, menită să-l elibereze pentru mult timp de starea smerită de cerşetor. Când trăsura a ajuns în dreptul lui, regele a scos mâna din cupeu şi i-a zis: Ce-mi dai? Sărmanul cerşetor, rămas uimit şi mut, a băgat mâna în desagă, a luat un bob de grâu şi i l-a dat. Toată ziua a rămas trist. Seara, când şi-a răsturnat desaga, printre boabele mărunte a găsit un bob de aur. Atunci a început să plângă şi să spună cu durere: De ce am fost oare atât de zgârcit? De ce am fost atât de orb? De ce nu i-am dat un pumn de boabe? De ce nu i-am dat tot ce aveam în desagă? Acum aş fi fost atât de bogat! Regrete tardive.

Dumnezeu cel infinit de bogat, Isus în care Tatăl a ascuns toate comorile (Col 2,3) ne cere totul, nu că ar avea trebuinţă de nimicul nostru, dar ca să ne schimbe total într-o fiinţă nouă în care să poată pune, ca în Isus, toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Să nu fim zgârciţi, ca să nu regretăm mai târziu în zadar.

Nici un om nu se poate mântui pe sine, fiindcă prin păcat tot omul devine robul Satanei. Din această robie poate mântui numai acela care n-a fost, nu este şi nici nu poate fi niciodată în starea păcatului. Isus afirmă clar că el a venit să mântuiască sufletele oamenilor. Profeţii îndreptau oamenii spre Dumnezeu, ca să fie mântuiţi. Isus îi mântuieşte. De aceea se scandalizau fariseii şi bătrânii poporului că Isus, om fiind, îndrăzneşte să ierte păcatele, să-i mântuiască pe oameni de sub jugul Satanei (Mt 9,2-6), de aceea, răstignindu-l, îi cer să se mântuiască pe sine aşa cum a mântuit pe alţii (Mt 27,39-44). Rătăceau, fiindcă nu ştiau Scripturile şi nu cunoşteau puterea lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni prin oamenii creaţi după chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26) deci cu capacitatea de a primi puterea de a mântui, cum spune Isus ucenicilor: Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate (In 20,23). Isus este mai mult decât profet, este Fiul lui Dumnezeu făcut om, are în mâna sa toată puterea în cer şi pe pământ (Mt 28,18), poate să ierte, vrea să ierte şi vrea să împartă oamenilor puterea iertării, ca ei să înveţe să ierte. Omul, ca Iacob sau Ioan, vrea să coboare foc din cer şi să nimicească, fiindcă uită de chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu. Omul nu ştie ce este viaţa, nu-i cunoaşte valoarea şi nu o preţuieşte.

Mari au fost profeţii, dar nici unul dintre ei nu a putut spune că acelora care îi vor urma, le vor da ca răsplată împărăţia cerurilor. Te voi urma, Doamne, dar… Isus nu admite nici un dar, el spune categoric: Cine vine după mine şi se uită înapoi, nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă noi suntem chemaţi pentru a ajunge la împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să ne conformăm viaţa cu Cristos, spre a realiza plinătatea vieţii sale în noi, cerându-ni-se să renunţăm la bucuriile strict necesare de pe pământ şi la legăturile cele mai legitime, dacă nu stau ca un obstacol în calea realizării vieţii celei noi, cu atât mai mult să renunţăm la cele păcătoase. Viaţa cea nouă, care ne vine numai de la Cristos, trebuie să dea sens vieţii altora, celor din jur. Un înţelept budist spune o poveste; a făcut o călătorie în iad şi în rai. Totul era la fel, splendid, mesele întinse ca la cel mai bogat ospăţ, aceleaşi feluri de mâncare şi băutură etc. Felul de a mânca era din Orientul îndepărtat: fiecare trebuia să ia mâncarea din farfurie cu două beţişoare lungi. Cei din iad luau mâncarea din farfurie, dar fiindcă beţişoarele erau foarte lungi, până să o ducă la gura proprie, o scăpau şi iar o reluau şi, fiindcă în loc să se sature mai mult flămânzeau, se înfuriau, fiecare pe sine şi pe cei din jur. În rai, deşi trebuiau să servească masa cu aceleaşi beţişoare lungi, mâncau pe săturate şi se veseleau de mai mare dragul. Cum? Fiecare lua cu beţişoarele mâncarea şi o oferea vecinului de vizavi. De aceea, spune sfântul Petru despre Satana că umblă ca un leu turbat, răgând şi căutând pe cine să înghită şi nu se satură niciodată, fiindcă a pierdut sensul unic al vieţii care duce numai la iubire.

Isus caută să ne dovedească faptul că el este mai mult decât profet, ca noi să înţelegem că suntem mai mult decât simpli muritori şi sensul vieţii noastre trebuie să fie unic, spre iubire. Cristos ne-a eliberat de păcat şi de moarte ca să rămânem liberi, chiar dacă trăim în trup, îmbrăcaţi în carne şi oase. Liber însă este numai acela care iubeşte pe aproapele său şi fuge de păcatele cărnii (lectura a II-a), fiindcă numai acesta îl poate avea pe Duhul Sfânt. Isus ne-a asigurat că Tatăl ni-l va da când îl vom cere (Lc 11,13) şi numai el ne poate vărsa iubirea adevărată în inimi (Rom 5,5).

În evanghelia de azi vedem cum Isus pune un accent deosebit pe renunţarea la egoism şi orgoliu. Samaritenii s-au mâniat că Isus se îndrepta spre Ierusalim, socotind, în mândria lor, că Isus le aduce un afront plin de dispreţ faţă de templul lor de pe muntele Garizim. Nu mai puţin orgolioşi în atitudinea lor de ucenici ai Domnului, Iacob şi Ioan se mânie că samaritenii nu-l primesc pe Învăţătorul lor şi implicit, nici pe ei. Numai Isus, cunoscându-şi sensul vieţii, rămâne liniştit, afirmând clar că n-a venit să nimicească pe cineva, ci să mântuiască pe toţi.

Orgoliul se transformă întotdeauna în furtună şi foc. Cuvântul Domnului constituie arta divinei înţelepciuni. Primind cuvântul Domnului şi păstrându-l în inimă, asemenea preacuratei Fecioare Maria (Lc 2,19), el aprinde focul iubirii, care nimiceşte păcatul şi moartea, dar salvează chipul şi asemănarea cu Dumnezeu din om.

Doamne, aprinde-ne de focul iubirii tale cereşti, ca să fim mântuiţi şi să devenim mântuitori pentru cei din jurul nostru. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin