Predici

Părintele Lagrange, renumit comentator al Sfintelor Scripturi, a spus că ar trebui să renunţăm la orice comentariu asupra episodului evanghelic de azi, fiindcă nu putem face altceva decât să citim şi să plângem. Să plângem de bucurie că Dumnezeu este iubire (1In 4,16) şi îndurare.

Prima şi a doua lectură ne arată ce crimă, cât de mare este răutatea păcatului de moarte. Regele David recunoaşte cu durere: Am păcătuit înaintea Domnului, adică împotriva iubirii care i-a dat atâtea lucruri de valoare: viaţă, demnitate regală, bogăţii, sănătate, femei şi copii, victorii asupra duşmanilor etc. Sfântul apostol Paul spune: Am fost răstignit cu Cristos şi nu mai sunt eu acela care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine, adică păcatele mele şi chiar eu însumi în totalitate nu sunt decât păcat, am fost cauza răstignirii lui Isus; păcatul duce la pierderea propriei vieţi – nu mai trăiesc eu -, şi, ca să pot totuşi trăi, am trebuinţă de o viaţă nouă în totalitate care să cuprindă întreaga mea fiinţă; aceasta este viaţa lui Cristos. Cine nu o acceptă, nu mai trăieşte, este mort. Păcatul aduce moartea propriei vieţi impregnate de egoism şi harul ne dă viaţa cea nouă prin care ne asemănăm cu Dumnezeu.

Dacă sfântul Bonaventura spunea: Sufletul în haina harului sfinţitor este atât de frumos încât, dacă l-am vedea, am muri de fericire, sfântul Vincenţiu Ferrer ţine să scoată în evidenţă partea negativă şi spune: Prin păcatul de moarte sufletul se schimbă în chipul şi asemănarea Satanei, devenind atât de urât încât, dacă l-am vedea, am muri de groază. Avea dreptate sfântul Ioan Gură de Aur că păcătoşii sunt morţi, cu toate că parcă trăiesc. Greşelile cine le va putea pricepe? se întreba regele David. Nici mintea omenească, ba nici chiar îngerii, nici osândiţii şi nici diavolii nu le pot înţelege gravitatea. Osândiţii simt pedeapsa din plin pentru păcatele lor, dar gravitatea nu le-o pot înţelege, este un mister, este ceva care repugnă lui Dumnezeu şi numai el cunoaşte consecinţele care se nasc din crima lezmaiestăţii divine.

Gravitatea păcatului se judecă după persoana vătămată, spune sfântul Toma de Aquino. Or, păcatul de moarte vatămă iubirii celor trei persoane divine: iubirii Tatălui creator, iubirii Fiului răscumpărător şi iubirii Duhului Sfânt ca izvor de har şi de adevăr.

Gravitatea păcatului de moarte se mai poate cunoaşte şi din aceea că omul poate cădea singur în acest abis al fărădelegii, ca într-o prăpastie imensă, dar nu se mai poate ridica singur. Se spune despre o fiică a regelui Augbert al Angliei că a avut nefericirea să cadă într-un păcat de moarte. Îngrozită, s-a retras într-un colţ al castelului numai cu o slujitoare, unde a dus o viaţă de pocăinţă ieşită din comun, ca să-şi ispăşească vina; ceea ce a dus-o la o moarte prematură. Servitoarea o credea deja în rai şi, stând noaptea de veghe la sicriul ei, i-a venit gândul să-i adreseze o rugă ca unei sfinte, pentru a o ajuta să ajungă şi ea acolo unde se află sufletul stăpânei sale. Fiica regelui îi apare într-o stare jalnică şi-i spune: Nu te ruga mie. Am păcătuit şi nu am mărturisit păcatul de teamă şi ruşine. Am crezut că îl voi putea ispăşi numai prin puterile mele. În urma acestei dezvăluiri, în camera în care s-a aflat cadavrul ei, a rămas un miros insuportabil, ca de iad.

Un fariseu numit Simon l-a invitat pe Isus la masă. Din mândrie sau de teama celor de o tagmă cu el a omis uzanţa obişnuită: spălarea picioarelor musafirului, sărutul păcii şi parfumul pentru cap. Pe când stăteau la masă, a venit o femeie, cunoscută de toată localitatea pentru păcatele ei, aducând un vas cu parfum de mare preţ. S-a aşezat la picioarele Învăţătorului, a început să le sărute şi să le spele cu lacrimi, apoi s-a ridicat şi a turnat pe capul lui preţiosul balsam, spre mai marele scandal al gazdei şi al celorlalţi farisei prezenţi. După ce Isus a lămurit problema prin pilda cămătarului cu doi datornici, spune despre femeie: I se iartă multe păcate, pentru că a iubit mult. Celui care i se iartă puţin, iubeşte puţin, iar femeii îi zice: Credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Simon a înţeles că Isus, citind gândurile lui şi păcatele femeii, este mai mult decât profet. Dar cine să fie? El iartă păcatele şi răsplăteşte credinţa cu drepturi divine. Cine poate face aşa ceva, afară de Dumnezeu? Dar el este om ca toţi oamenii. Simon nu ştia că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat.

Pentru iertarea păcatelor este trebuinţă de mâna lui Isus care să-l scoată pe om din prăpastie; pentru credinţă este trebuinţă de cuvântul lui Isus care să ridice gândurile omului în sfera supranaturală. Atât pentru ridicarea păcătoşilor, cât şi pentru înălţarea sfinţilor, Isus a rânduit apostoli care să predice şi să ierte păcatele în numele lui Dumnezeu (In 20,23).

Isus, nu numai că ridică din abisul pierzării, dar celui ridicat îi dă propria sa viaţă nouă, acea viaţă divină unită cu viaţa umană luată din sânul Fecioarei din Nazaret prin puterea Duhului Sfânt şi nu a unui om. Aceasta este viaţa cea nouă, început al vieţii veşnice când cei ridicaţi vor fi asemenea îngerilor (Mt 22,30).

Aceea care a avut nespus de mult de câştigat, prin venirea lui Isus în lume, a fost femeia, fiindcă el a înlăturat mentalitatea păgână şi pe cea iudaică despre dânsa. Istoricul Herodot spune că chiar la cele mai civilizate popoare din antichitate, cum erau babilonienii, femeia era vândută la târg cu un preţ de nimic; la romani era obligată să se prostitueze cel puţin o dată în viaţă în cinstea zeiţei Venus; tracii şi alte neamuri practicau poligamia, socotind că nici zece femei nu fac cât un bărbat. Valoarea femeii era aproape nulă. Tot la traci, după moartea bărbatului, femeile discutau între ele spre a afla care a fost cea mai apreciată de soţ şi, după ce se constata, era îmbrăcată frumos şi jertfită pe sicriul lui, ca orice animal de jertfă. La cele mai multe popoare, femeia nu era soţia, ci sclava bărbatului. La evrei chiar, bărbatul putea să dea carte de divorţ şi să-şi alunge soţia chiar pentru cele mai banale lucruri, precum că i-a ars mâncarea, a întârziat pe drum stând de vorbă cu altele, a îmbătrânit prea devreme; nu i se încredinţa educaţia copiilor, nu aveau dreptul să depună mărturie la proces etc. Atât de mult s-a impregnat mentalitatea păgână şi iudaică în firea omului încât, mulţi ani după Cristos, s-a discutat cu toată seriozitatea, chiar printre membrii Bisericii, dacă femeia are sau nu are suflet.

Isus Cristos, înălţând pe Fecioara Maria la demnitatea de mamă a lui Dumnezeu prin întruparea sa în sânul ei, a înălţat-o mai presus de îngeri şi a atras după dânsa pe toate femeile din lume – binecuvântată între femei – redându-le locul de cinste din actul creaţiei – os din oasele mele şi carne din carnea mea; se va numi femeie fiindcă a fost luată din bărbat (Gen 2,23), adică egalitate perfectă.

Cristos, împărtăşind orice femeie cu viaţa sa cea nouă, o ridică la gradul de rudenie cu Dumnezeu însuşi. Pe când Isus învăţa într-o casă, cineva îi spune: Iată, mama ta şi rudele stau afară şi vor să te vadă. El însă răspunde: Cine este mama mea şi cine sunt rudele mele? Acela care face voia lui Dumnezeu îmi este mamă, frate şi soră (Mc 3,33-35). Rudenia spirituală, care se obţine prin actul voinţei personale din împlinirea voinţei lui Dumnezeu, este superioară rudeniei de sânge, deoarece aceasta se dobândeşte din instinct prin moştenirea involuntară a trupului, a cărnii. Or, tot ce porneşte din actul spiritual al intelectului şi al voinţei este superior celor pornite din instincte trupeşti. Femeia, având minte şi voinţă, este capabilă să înţeleagă valoarea vieţii celei noi şi să o voiască drept un bun suprem de unire cu Dumnezeu. Din acest motiv Isus, când a fost lăudată mama sa pentru că i-a dat viaţă, spune că mai fericiţi sunt acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc (Lc 11,27-28). Iată cum Isus pune accent pe actul raţional al cunoaşterii şi pe actul voinţei de a împlini cuvântul său dătător de viaţă nouă.

V-am spus chiar de la începutul predicii părerea marelui exeget Lagrange asupra evangheliei de azi – ea nu se comentează, se citeşte şi se plânge. Într-adevăr, trebuie să vărsăm multe lacrimi, fiindcă multe, prea multe chiar, dintre femeile de azi uită de demnitatea lor şi se scufundă în mocirla păcatului prin libertinaj, avort, prostituţie, adulter, lesbianism etc.

Pe drept, ceea ce Isus a spus femeilor din Ierusalim care plângeau în urma lui când îşi ducea crucea spre Calvar, se poate spune multor femei din zilele noastre: plângeţi-vă pe voi şi pe fiii voştri; fiindcă vor veni zile în care veţi cere munţilor să se răstoarne peste voi (Lc 23,30). Judecata lui Dumnezeu va fi dreaptă. Nu cred că vor fi puţine acelea care vor trebui să audă: Plecaţi de la mine, blestematelor, în focul cel veşnic! (Mt 25,41).

pr. Anton Dancă Ritul latin