Predici

Lecturile de la Liturgia cuvântului de azi ne prezintă două minuni: învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului de către profetul Ilie şi învierea fiului văduvei din Naim de către Isus, precum şi o superminune, convertirea spectaculoasă a lui Saul de pe drumul Damascului, realizată de Isus înviat şi înălţat la dreapta Tatălui. Minuni şi superminuni care devin semne ale iubirii divine faţă de noi.

Unii cred că religia nu se poate ţine pe picioare fără ajutorul minunilor; de aceea, ca şi Goethe (poet german 1749-1832), susţin că minunea este copilul cel mai iubit al credinţei.

Noi cunoaştem importanţa minunilor din valoarea pe care o arată Sfintele Scripturi. Aici minunea are caracterul unui semn; nu caracter de unicitate şi de extraordinar; nu are importanţă că nu se repetă şi este peste puterile noastre şi ale naturii de a le înfăptui, ci importanţa stă în aceea că îl îndreaptă pe om spre Dumnezeu, spre ţinta fixată de el. Minunea are aceeaşi semnificaţie ca a unui simplu eveniment din istorie, ca a unui simplu fapt natural precum cerul roşu (cf. Mt 16,2) sau apariţia curcubeului după potop (Gen 9,16), care se repetă vara după ploaie şi au menirea de a descifra în ele chemarea Creatorului, fiind semnele vremii (Gen 16,3). Minunea este o chemare de a vedea mai mult decât arată realitatea ei. Ce a văzut văduva din Sarepta Sidonului în minunea învierii fiului ei? Ea însăşi o spune: Acum ştiu că eşti omul lui Dumnezeu şi că adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu este pe buzele tale. Ce a văzut mulţimea din Naim în minunea învierii fiului sărmanei văduve care plângea nemângâiată? O spun toţi cei prezenţi: Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat pe poporul său. Ce a văzut Biserica primară în superminunea de pe drumul Damascului? Milostivirea divină faţă de păgâni: ca să le deschizi ochii şi să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub stăpânirea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor şi să aibă parte cu cei sfinţi, prin credinţa în mine (Fap 26,17-18).

Minunea este un semn şi nu o forţă care robeşte, care constrânge, care ar limita libertatea omului, ci din contra, din moment ce provoacă uimire sau teamă, entuziasm sau aversiune, dă omului posibilitatea unor reflecţii profunde care dinamizează istoria mântuirii, o dirijează spre înţelegerea mesajului lui Cristos.

Unii vor minuni care să-i constrângă pentru a se convinge şi pentru a crede, pentru a se converti etc. Dar Dumnezeu, care a dat omului libertatea ca un dar suprem al demnităţii sale, nu vrea constrângere, ci să-l determine pe om să gândească, să reflecteze, să cumpănească, să dezvolte şi să cucerească adevăr după adevăr până la adevărul total.

Isus nu a dat minunii o importanţă mai mare decât cuvântului său; el a refuzat de mai multe ori să facă minuni, precum celor care îi cereau un semn din cer (Mt 12,38-39), lui Irod (Lc 23,8-9), celor care îi cereau să se coboare de pe cruce pentru a vedea şi a crede (Mc 15,32) etc. Se pare că pentru Isus minunea este un fel de dezordine în ordinea divină, un joc copilăresc (tatăl merge în mâini şi cu capul în jos, ca un scamator pentru a-şi uimi copilaşul care abia încearcă să se ridice pe propriile picioruşe, dându-i curaj). Pentru Isus, convertirea, întoarcerea omului de la păcat la virtute, de la sclavia Satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu, constituie minunea minunilor care are menirea să aducă o bucurie atât de mare încât să depăşească graniţele lumii pământene şi să cuprindă chiar cerul (cf. Lc 15,7). Dacă explozia mântuirii a început cu minunile lui Isus (la Cana Galileii, unde au crezut ucenicii în el) şi a continuat cu cele săvârşite de apostolii şi sfinţii primelor veacuri creştine, istoria mântuirii tinde acum spre aceste minuni simple şi tainice, dar atât de edificatoare şi aducătoare de fericire, care se numesc convertiri. Ceea ce Biserica ne îndeamnă să cerem în rugăciune pentru noi şi pentru alţii sunt învierile spirituale; ca Dumnezeu să binevoiască a ne da din viaţa sa, ca el să ne redea viaţa, spre a trăi cu adevărat viaţa lui Dumnezeu (L. Evely).

O idee nouă care contribuie la edificarea trupului mistic al lui Cristos, la edificarea Bisericii, poate fi mai mare ca învierea din morţi. Este ştiut că chiar din punct de vedere ştiinţific o simplă scânteie de gândire umană întrece în măreţie întreg Universul. Când în anul 1323 papa Ioan al XXII-lea l-a înscris în catalogul sfinţilor pe Toma de Aquino, s-au găsit unii care să-i reproşeze că acesta nu trebuia sanctificat, deoarece nu a făcut nici o minune în viaţă şi nici după moarte, la care papa a răspuns: Câte propoziţii teologice a scris, tot atâtea minuni a făcut.

Lecturile de azi, mai ales prima şi a treia, ne cheamă să medităm asupra rolului pe care îl au mamele în săvârşirea minunilor.

Din Sfânta Scriptură aflăm că mamele sunt chemate să sufere: În durere vei naşte (Gen 3,16). Sentinţa divină nu constituie un blestem, aşa cum am fi înclinaţi să credem la prima vedere, ci un indiciu că suferinţa îşi capătă sens prin maternitate. Dacă vrem să-l găsim şi să-l înţelegem pe Dumnezeu, trebuie să revenim la mama care ne-a născut şi să ne străduim să-i înţelegem iubirea care acceptă suferinţa. Atât pentru profetul Ilie cât şi pentru Isus, lacrimile mamei au fost acelea care le-au stors minunea. Mama creştină înseamnă mucenică, pentru că viaţa ei este o jertfă neîntreruptă; mama creştină înseamnă înălţare spre Dumnezeu pe aripile rugăciunii (Colombo). Întoarcerea spre mama creştină înseamnă o întoarcere spre înviere. Ilie învie tânărul din Sarepta şi-l încredinţează mamei sale; Isus învie tânărul din Naim şi-l încredinţează mamei sale. Aşa cum am mai spus-o altă dată, mama are ştiinţa vieţii ca dar din partea Duhului Sfânt. Învierea este desăvârşirea acestei ştiinţe. Menirea mamelor este de a păstra ceea ce Duhul Sfânt le-a dat şi ceea ce Isus a desăvârşit prin învierea sa, de a păstra fiinţa căreia Dumnezeu îi dă viaţă, de a păstra semnul care ne duce la Cristos, la credinţă, la înviere. Saul din Tars s-a convertit, a devenit superminunea care se cheamă sfântul Paul apostolul neamurilor, vasul ales de Dumnezeu şi predestinat Bisericii. Un rol deosebit în această minune l-a avut şi mama sa, din moment ce el însuşi recunoaşte că Dumnezeu l-a ales din sânul mamei spre a fi apostol (Gal 1,15); înseamnă că a fost o mamă credincioasă, care s-a rugat şi a plâns pentru viitorul iubirii sânului ei.

Credinţa scade. Convertirile mari se pare că sunt tot mai rare. Multe ţări duc mare lipsă de apostoli. Tineretul dezorientat, mai ales din cauza drogurilor, se lasă tot mai mult pradă viciilor. Mai mult ca oricând se pune întrebarea: Oare când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ? (Lc 18,8). Şi dacă nu va găsi, o mare parte din vină o vor avea mamele care nu au plâns, nu s-au rugat, n-au preţuit darul ştiinţei vieţii, nu l-au împărtăşit etc.

Isus a întemeiat o societate nouă care se cheamă trupul său mistic şi este cunoscut drept sfânta Biserică. Menirea ei este de a fi cu adevărat mamă: de a suferi chinurile naşterii fiilor ei la credinţă, de a se jertfi, de a plânge, de a se ruga pentru fiecare persoană umană. Pe noi, care suntem în sânul acestei sfinte Biserici, Dumnezeu ne cheamă la convertire şi apostolat, să fim semne ale îndurării divine în lume. Să plângă pentru tine, se adresează sfântul Ambrozie celui păcătos, sfânta maică Biserică, ea care intervine pentru fiecare dintre fiii săi, aşa cum a intervenit mama văduvă pentru unicul său fiu. Şi un popor numeros să ia parte la durerea bunei mame (cf. Evangheliei după sfântul Luca V,92). Sfântul Augustin, minunea lacrimilor mamei sale Monica, a spus: Aflăm din evanghelii că Isus a înviat trei morţi în chip văzut, dar el a înviat mii de morţi în chip nevăzut. Când a spus aceste cuvinte, desigur că s-a gândit mai întâi la sine însuşi, înviat de lacrimile mamei sale.

Doamne Isuse, fă să fiu şi eu un semn al îndurării tale, datorită lacrimilor preacuratei Fecioare Maria de sub crucea ta de pe Calvar. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin