Start > Ritul latin > Teologia anatemei

Teologia anatemei

1 December 2006
1,086 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a IX-a de peste an (Anul C)

Israeliții, pentru salvarea credinței într-un singur Dumnezeu și a durabilității neamului lor, erau intoleranți față de popoarele păgâne. Cu acestea purtau războaie sfinte – războaiele Dumnezeului oștirilor. Învingând pe păgâni, de multe ori îi făceau jertfă de blestem sau anatemă.

La grecii din antichitate, anatema însemna un dar adus unui zeu și pus pe altarul de jertfă; la evrei era tot o jertfă pusă pe altar, dar considerată încărcată cu păcatele oamenilor și era destinată nimicirii totale pentru a împăca sau potoli mânia lui Dumnezeu. Pornind la luptă, evreii se legau prin vot că de vor învinge pe dușmani, îi vor jertfi lui Iahve atât pe oameni cât și toate bunurile lor (Num 21,2 ș.u.; Ios 6), adică le făceau anatemă. Încălcarea votului era pedepsită cu toată asprimea (cf. 1Sam 13) prin boli, calamități naturale și mai ales prin înfrângeri rușinoase (Ios 7). Sunt și cazuri în care ei păstrau relații de bună vecinătate cu alte neamuri (cf. Ios 9; Gen 34), care nu prezentau un pericol adevărat pentru credință și națiune, dar se ducea o luptă sistematică împotriva idolatriei, a căsătoriilor mixte și ale altor relații sociale care ar fi prezentat un pericol.

Când omul îl caută pe Dumnezeu îi înțelege mai mult și mai bine pe semenii săi din punct de vedere spiritual. Regele Solomon ne este un exemplu grăitor în această privință (lectura I-a). Este surprinzătoare toleranța lui față de păgâni și mai ales la inaugurarea templului dă dovadă de adevărată inspirație prin revelație. Regele lui Israel (970-931) înțelege că și păgânii au trebuință de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu singur este Creatorul tuturor și ei trebuie să-l considere ca pe un adevărat Tată.

De ce sfântul Paul este intolerant față de cei care răstălmăcesc evanghelia și-i afurisește, repetând de două ori anatema? Fiindcă evanghelia, vestea cea bună, constituie cucerirea de secole a spiritelor mari ca: David, Solomon, patriarhi, regi, profeți etc.; și mai ales este esența revelației lui Isus, aceea că Dumnezeu este Tatăl nostru, noi suntem frați și mântuirea este pentru toți oamenii. Pentru această evanghelie Cristos s-a făcut anatemă, a luat asupra sa păcatele lumii și, fiind atârnat pe cruce, nimicit ca un vierme al pământului, considerat blestemat de Dumnezeu și de oameni (cf. Gal 3,13), el s-a jertfit pentru că a voit să pecetluiască vestea cea bună prin sigiliul divin al iubirii. Sfântul Paul, îndurerat de faptul că frații săi după trup s-au lepădat de Cristos și l-au dat la moarte, spune că ar dori să fie el însuși anatemă, asemenea lui Isus, pentru a-i aduce la mântuire (Rom 9,3), ca nu cumva în ziua judecății ei să audă cuvintele lui Isus: Plecați de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic pregătit diavolului și îngerilor lui (Mt 25,41). Iată cât de mare era dragostea lui față de neamul său.

Forma aceasta de blestem – anatema – constituie culmea iubirii: doresc să mă nimicesc pe mine, ca să-i salvez pe ceilalți. Evreii făceau anatema din cei învinși pentru a supraviețui ei înșiși; creștinii se fac anatemă pe ei înșiși ca atât evreii cât și păgânii să ajungă la mântuire, la supraviețuirea veșnică prin învierea fericită a lui Cristos.

Din păcate, mulți creștini din zilele noastre blestemă pe alții spre a-i nimici, spre a se scuza sau ușura pe ei înșiși, spre a intimida și pentru a-i învinge pe dușmani. Unii îndrăznesc să-l blesteme chiar pe Dumnezeu și tot ce este sfânt. Sfântul Iacob spune: Cu limba binecuvântăm pe Dumnezeu și pe Tatăl și tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeași gură ies și binecuvântarea și blestemul. Nu trebuie, frații mei, să fie așa! (3,9-10). În primul rând, Isus ne-a învățat să binecuvântăm și să ne rugăm pentru cei care ne blestemă (cf. Lc 6,28); apostolii, de asemenea: Binecuvântați și nu blestemați (Rom 12,14).

Este drept, există un rău în lume care nu trebuie tolerat: păcatul. Pe el trebuie să-l facem anatemă, dar nu pe oameni.

Isus ne învață, așa cum am auzit în evanghelia de azi, că cea mai bună condamnare a răului constă în evidențierea binelui. Prin faptul că Mântuitorul pune în evidență credința centurionului roman, condamnă necredința evreilor. Această formă de condamnare este constructivă. Cum ar arăta lumea, dacă noi, în orice discuție cu alții, am pune în evidență numai cele bune ale aproapelui? Desigur, ca un rai. Ar dispărea ura, răzbunarea, calomniile, clevetirile, blestemele etc.

În mod obișnuit, mulți cred că îndreptarea celor răi stă în a-i umili, aruncându-le mizeriile lor în față, care seamănă mai mult cu o acțiune de nimicire. Iubirea cere ridicarea, sprijinirea, înălțarea lor la adevărata demnitate de fii adoptivi ai lui Dumnezeu, de frați ai lui Cristos și ai noștri.

Găsește celui rău partea lui cea bună și încearcă să o folosești ca punct de sprijin, ca o pârghie pentru a-l ridica și vei vedea ce ușor se poate îndrepta omul.

De obicei, ochii plini de ură, dispreț, egoism etc. nu văd bine.

Isus a ascultat ruga centurionului, fiindcă au fost oameni care i-au văzut părțile bune. Era roman, păgân, cotropitor etc., dar au observat în el cel mai delicat sentiment de iubire față de slugi, față de cei de jos, față de cei marginalizați, pe care unii stăpâni îi tratau mai rău decât pe animale, au observat mila lui față de cei care suferă. L-au apreciat și l-au câștigat de partea lor, iar el le-a făcut o sinagogă la Cafarnaum în care să găsească întâlnirea cu Iahve, cu izvorul bunătății. Găsind bunătatea în casa Domnului, ei intervin pentru el.

Care om nu are și o parte bună, care să poată fi pusă în evidență? Numai cel rău nu vede binele din cel rău și uneori nici chiar din cel bun.

Să analizăm, de exemplu, un păgân foarte cunoscut de lumea modernă, pe Gandhi, eliberatorul Indiei (1869-1948). Este un mister, el a cunoscut religia creștină mai mult decât mulți creștini. Și totuși, a murit nebotezat. S-a condamnat? Să-l condamnăm? Gandhi spunea: Religiile sunt căi diferite, dar convergente spre același punct. Ce importanță are dacă mergem pe căi diferite, dar ajungem la același scop? În realitate sunt atâtea religii câți oameni sunt.

Desigur, nu putem fi de acord cu sincretismul religios, adică să punem toate religiile în aceeași oală și să susținem că toate sunt bune. Desigur că sunt mai bune decât ateismul, dar Gandhi voia să spună că religiile duc spre același punct când practică toleranța. Toleranța față de religia aproapelui este un semn de iubire și, când oamenii se iubesc, pașii lor se îndreaptă numai spre Dumnezeul cel adevărat care este iubire (1In 4,8).

Atitudinea centurionului roman în fața lui Isus trebuie să fie atitudinea fiecărui om în fața iubirii, pe care o putem descoperi în fiecare persoană, deoarece darul credinței se naște din iubire, din Dumnezeu. Acolo unde omul descoperă iubirea, acolo se naște credința, după cum spune apostolul Ioan în numele tuturor confraților săi: Și noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi. Dumnezeu este iubire și cel care rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el (1In 4,18).

Credinciosul fără iubire este un fanatic, un intolerant, un habotnic, un sectar, un ateu în fapt, deoarece credința lui este îmbâcsită de materialism, de aceea este moartă, fără suflet.

În testamentul spiritual al fericitului Ioan al XXIII-lea se spune: Ceea ce are cea mai mare valoare în viață este Isus Cristos, Cel Binecuvântat, Biserica sa, evanghelia, adevărul și bunătatea. Și are dreptate. Isus este templul dumnezeirii; a fost distrus și reclădit în trei zile prin înviere; Biserica ne pune în contact cu învierea lui prin evanghelia pe care o propovăduiește în spiritul adevărului și al bunătății.

Să ne rugăm, asemenea regelui Solomon, ca toți oamenii să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu în acest templu, fiindcă numai în el și prin el putem obține orice de la Tatăl.

Dă-ne, Doamne, viața în Cristos! Amin.

Ritul latin