Predici

Răspunsul este prompt: inima smerită.

Ce este smerenia?

Fără o descoperire divină, susţine sfântul Laurenţiu Iustiniani, nimeni nu poate şti ce este smerenia; de aceea, afirmă mai departe sfântul Ieronim, cei mai mulţi îmbrăţişează numai umbra smereniei.

Ca să nu facem în zadar umbră pământului, să învăţăm de la sfântul Bernard, sperând că a fost inspirat când a definit: Smerenia este o virtute care îl face pe om să se dispreţuiască pe sine în urma unei adevărate cunoaşteri de sine.

Pentru ca faptele bune, pe care suntem îndemnaţi în lecturile zilei să le săvârşim, să aibă valoare maximă, smerenia trebuie să le premeargă, să le însoţească şi să le urmeze, susţine sfântul Augustin; altfel, adaugă sfinţii Grigore şi Bernard, cel care adună o mulţime mare de fapte bune, de virtuţi, dar nu o are pe aceasta, aruncă praf în vânt; este joc de copii; se face umbră pământului. Numai smerenia stă la temelia sfinţeniei (sfântul Ciprian); ea este prima dintre virtuţile creştine (sfântul Ieronim); ea este temelia şi casa forte a tuturor virtuţilor (sfântul Bernard); ea este mama, rădăcina şi izvorul tuturor virtuţilor (sfântul Grigore).

Sfinţii, care au studiat mai profund problema smereniei, au descoperit în ea mai multe trepte. Astfel: sfinţii Benedict şi Toma de Aquino enumeră douăsprezece; sfântul Anzelm, şapte; sfântul Bonaventura, trei. Vom reflecta asupra celor trei trepte ale smereniei propuse de sfântul Bonaventura, ca analizând faptele în lumina lor, să vedem dacă ele au sau nu au valoare.

Pe treapta întâi a smereniei urcă cei care au o proastă părere despre ei înşişi. Ca să poţi avea o astfel de părere despre tine însuţi, trebuie să te cunoşti profund în lumina învăţăturilor evanghelice; trebuie să cunoşti marea răutate chiar şi a celui mai mic păcat, precum şi sărăcia enormă adusă sufletului de păcatele mari, trăind într-o stare de tensiune continuă la care ne supune credinţa, asemenea sfântului Paul care spune: Nu mă ştiu cu nimic vinovat, dar nu în aceasta sunt justificat (1Cor 4,4). Aceasta ne poate face să ne încredem total în Dumnezeu, fiindcă nu găsim în noi nici un sprijin. În încercări Dumnezeu ne poate spune: Îţi ajunge harul meu, fiindcă puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune (2Cor 12,9). Ca să nu ne descurajăm ne duce la convingerea că tocmai când suntem slabi, atunci suntem mai tari, mai puternici (2Cor 10), ca să nu ne lăudăm decât cu slăbiciunile proprii (1Cor 12,6).

Este greu de ajuns aici. Thales, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, întrebat care dintre ştiinţele naturale este mai greu de dobândit, a răspuns: Cunoaşterea de sine. Între cei din vechime era renumit dictonul: Cunoaşte-te pe tine însuţi (Socrate). Sfinţii Augustin şi Bernard afirmă în această privinţă că dictonul – Gnoti se auton – Cunoaşte-te pe tine însuţi -, pus în practică, duce la cea mai înaltă şi la cea mai folositoare ştiinţă, duce la formarea omului de caracter.

Treapta a doua a smereniei stă în a primi cu bucurie dispreţurile care vin din partea altora.

Dacă cineva are o proastă părere despre sine şi este convins de acest adevăr şi se bucură că se poate încrede total numai în Dumnezeu, de ce să nu se bucure când şi alţii au aceeaşi părere? Părerea altora îi întăreşte convingerea în adevăr şi adevărul eliberează (In 8,32).

Pentru a urca pe această treaptă este nevoie să se ţină cont de următoarele dispoziţii: de a nu căuta lauda şi părerea oamenilor, ci de a le înconjura cu grijă; de a răbda dispreţul fără tulburare; de a nu se lăsa impresionat de laudele şi părerile lumii. (Sfântul Francisc Borgia se mâhnea mult de laudele oamenilor. Întrebat: De ce? a răspuns: Dacă le iau în seamă, îmi iau plata pe pământ şi este fum, chiar dacă laudele sunt întemeiate; dacă nu sunt întemeiate, mă tem că mă va pedepsi Dumnezeu, fiindcă primesc ceea ce nu se cuvine).

Cineva a spus: Piatra de încercare a smereniei este răbdarea faţă de aproapele.

Pe treapta a treia a smereniei urcă marii sfinţi care, dotaţi fiind de Dumnezeu cu multe şi mari carisme şi haruri, cu daruri naturale şi supranaturale, cinstiţi şi apreciaţi de toţi oamenii, nu se mândresc, nu-şi atribuie nimic lor înşişi, ci toate le atribuie lui Dumnezeu şi ei se tem ca nu cumva să nu corespundă darurilor primite, ca nu cumva să socotească aceste carisme drept plată pentru virtuţile proprii, când în realitate sunt pentru alţii.

Isus, în calitate de Fiu al Omului, este smerenia divină întrupată, este pe cea mai înaltă treaptă, fiindcă s-a smerit făcându-se om şi ducându-şi crucea până la moartea de pe Calvar şi tot ceea ce a avut mare şi frumos a atribuit Tatălui, pe care l-a proclamat mai mare decât dânsul (cf. In 14,28). Alături de Isus este preacurata, plină de har (Lc 1,28). Ea recunoaşte că Domnul i-a făcut lucruri mari de care se vor bucura toate neamurile, de aceea sufletul era într-o stare continuă de preamărire a lui Dumnezeu, într-o continuă fericire, fiindcă a privit la smerenia roabei sale (Lc 1,46-49). Fecioara din Nazaret a trăit toată viaţa în conformitate cu cuvântul Domnului: Cu cât eşti mai mare, cu atât să te smereşti mai mult şi vei afla har înaintea lui Iahve (Sir 3,18).

Nu insist asupra acestei trepte de umilinţă, fiindcă sunt rari sfinţii şi persoanele înzestrate de Dumnezeu cu atât de multe şi mari daruri, dar doresc să ne oprim şi să reflectăm mai mult asupra unei constatări făcute de sfântul Augustin, care spune: Teribilă este mândria: ea preface îngerii în diavoli; preţioasă este smerenia, ea preface pe oameni în îngeri.

La această transformare minunată – de oameni în îngeri – ne cheamă lecturile de azi. Cunoaşterea de sine duce la umilinţă; umilinţa duce la roade bogate de virtute; roadele duc la Dumnezeu prin aproapele pentru care sunt făcute (lectura I-a). Putem continua prima lectură aşa: Dumnezeu urmăreşte pe pământ distrugerea păcatului şi moartea morţii prin înviere. Cristos este Fiul Omului, instrumentul de care se foloseşte Dumnezeu Tatăl pentru a-şi atinge scopul; stăruind în fapte bune, noi înşine devenim instrumente vii în mâna lui Dumnezeu (lectura a II-a). Fiecare faptă bună este o poartă care se deschide înaintea lui Isus şi-i dă acces în inimă.

Fariseii socoteau că o faptă bună este cu adevărat bună în măsura în care este în conformitate cu Legea. Isus o consideră bună în măsura în care corespunde intenţiei drepte, pornită din inimă, din iubire şi este bazată pe smerenie, fiind făcută sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Ucenicul nu poate fi mai presus de învăţătorul său? În probleme umane, pământeşti, poate fi mai presus. În cazul de faţă, privind Legea, nu poate, fiindcă Învăţătorul este numai unul (Mt 23,8) şi nu poate fi depăşit în smerenie; oricât ar tinde ucenicii să-l egaleze, vor fi mereu la început de drum. Învăţătorul învăţătorilor este acela care se cunoaşte perfect pe sine, aşa cum îl cunoaşte Tatăl (In 19,15), adică în mod desăvârşit şi numai el, în lumina cunoaşterii desăvârşite poate da lecţii: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna (fericirea) sufletelor voastre (Mt 11,29). Cine se hazardează să dea lecţii despre smerenie, dar nu le trăieşte, este un ipocrit (lectura a III-a).

Ca faptele să aibă puterea necesară de a face fericit pe autorul lor atât pe pământ cât şi în ceruri, trebuie să pornească dintr-o inimă smerită, fiindcă Învăţătorul spune: Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5,3).

Trebuie să fie un lucru foarte preţios smerenia, dacă şi mândriei îi place să se ascundă sub mantia ei pentru a nu cădea în dispreţ; iar, pe de altă parte, trebuie să fie un lucru deosebit de urât mândria, când nu îndrăzneşte să se arate descoperită, dar este constrânsă să se acopere cu vălul smereniei, spune sfântul Bernard.

Fiindcă inima smerită dă valoare faptelor noastre, să ne rugăm asemenea sfântului Francisc de Assisi: Doamne, dacă vrei să-mi dăruieşti darurile tale, să-mi fii şi păzitor, deoarece eu nu mă pot încrede în mine, fiindcă sunt un tâlhar atât de mare încât pot fura şi de la tine!

pr. Anton Dancă Ritul latin