Predici

Toate cele trei lecturi de azi urmăresc aceeaşi ţintă: iubirea duşmanilor. Regele Saul îl urmăreşte pe David în pustiul Zif pentru a-l omorî. Numai că lui David i se oferă posibilitatea să se răzbune şi să-l omoare pe Saul, de aceea Abisai îi zice: Astăzi ţi-a dat Dumnezeu în mână pe duşmanul tău, ucide-l! David răspunde: Nu-l voi ucide (lectura I-a).

Adam a devenit fiinţă vie prin iubirea creatoare a lui Dumnezeu. Cristos, al doilea Adam, devine dătător de viaţă. Dacă primul om putea spune, pentru că a primit viaţa: Nu voi ucide, al doilea, şi prin el noi toţi trebuie să spunem: Voi da viaţă. Nu se poate da adevărata viaţă fără iubire. Cei care au cea mai mare trebuinţă de viaţă sunt cei fără de iubire, duşmanii noştri. Dându-le viaţa cea nouă adusă de Cristos, devenim oameni cereşti (lectura a II-a).

Iubiţi pe duşmanii voştri! (lectura a III-a). Cel mai plăcut post pe care îl putem oferi lui Dumnezeu este acesta: efortul de a-i iubi pe duşmani (dacă nu ai duşmani personali, trebuie să-i ai pe duşmanii Bisericii, care sunt nenumăraţi). După ce vă voi arăta cât de frumos şi de plăcut este acest post, cred că unii, care n-au duşmani, vor regreta că nu pot oferi lui Dumnezeu acest mărgăritar de mare preţ.

Porunca iubirii era cunoscută şi în Vechiul Testament sub forma ei negativă: Nu fă altora ceea ce n-ai vrea să-ţi facă alţii (Tob 4,35; Lev 19,17-18), deşi se reducea mai mult la conaţionali.

Isus îi dă forma pozitivă şi o extinde la fiecare om, prieten sau duşman, de orice neam sau rasă. Astfel devine fiecare om aproapele meu (cf. Mt 5,43-44; Rom 12,9-17). Numeşte porunca mea (In 13,34; 15,12) legea iubirii, fiindcă a adus-o din cer în toată puritatea ei divină şi numai ea l-a determinat să ia firea noastră omenească supusă chinului şi morţii, Isus este primul din istoria multimilenară a omenirii care, de pe cruce, iartă pe cei care l-au răstignit şi cere Tatălui să facă acelaşi lucru, fiindcă oamenii sunt supuşi ignoranţei şi nu ştiu ce fac (cf. Lc 23,34) şi imprimă această lege în suflete prin sfântul Botez, prin revărsarea virtuţii teologale a iubirii, ca pe un sigiliu al său: De pe aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ai mei (In 13,35). Prin această poruncă Isus se arată mai înţelept decât toţi filozofii lumii, propunând să se folosească furtuna duşmăniei ca pe un mijloc dublu de binefacere. Nu cere împotrivire, ci să te laşi purtat de duşmanul tău – dacă te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt; dacă îţi ia haina, lasă-i şi cămaşa; dacă te sileşte să mergi o milă, mergi cu el două mile (Mt 5,39-41) – folosindu-te de energia lui îi poţi arăta în primul rând superioritatea şi valoarea iubirii, adică frumuseţea spiritualităţii tale, fără să te lauzi; şi, în al doilea rând, îi poţi arăta degradarea lui morală, fără să i-o spui.

Fiecare om este un semn al atotputerniciei divine. După cum ajungem la cunoaşterea lui datorită semnelor, miliardelor de oameni, tot aşa trebuie să ajungem la iubirea lui prin aceste semne, prin miliardele de miliarde de oameni creaţi după chipul şi asemănarea lui (Gen 1,26), semne indefinite ale iubirii sale. Cine nu păşeşte pe această cale este calificat de sfântul Ioan evanghelistul drept: mincinos (1In 4,20-21).

Un duşman iubit poate deveni un apostol nemaipomenit, excepţional. Mare a fost sfântul Ştefan, diacon în misiunea sa bisericească, dar s-a întrecut pe sine prin iubirea duşmanilor şi a contribuit la convertirea lui Saul în Paul, devenit apoi marele apostol al neamurilor şi care va scrie creştinilor din Roma: Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă este însetat, dă-i să bea căci, făcând acest lucru, vei îngrămădi cărbuni pe capul lui (Rom 12,20), adică îi vei trezi conştiinţa morală, îi vei deschide ochii ca să vadă calea mântuirii.

Fie duşmanul tău oricât de odios, oricât de răutăcios, aparent fără nici o speranţă de convertire, atât de rău încât şi pedeapsa cu moartea s-ar părea prea mică, trebuie iubit atât pentru frumuseţea integrală a iubirii, care trebuie să fie la loc de cinste în orice inimă creştină, fiindcă iubirea în sine reprezintă valoarea supremă a omului, lucrul cel mai frumos şi preţios în ochii lui Dumnezeu, cât şi pentru valoarea omului în sine, valoare de persoană unicat. În acest sens Isus l-a iubit şi pe Iuda trădătorul şi l-a numit prieten (Mt 26,50), deşi cunoştea că faptele sale îl arătau ca diavol (In 6,70). Iuda nu s-a convertit, dar Isus a rămas în strălucirea iubirii cereşti şi ne-a dat criteriul valorificării fiecărui om. Aşa i-a iubit Isus şi pe cei care l-au răstignit şi le-a găsit scuză în faţa Părintelui veşnic – Nu ştiu ce fac (Lc 22,34) -, şi are dreptate, fiindcă de l-ar fi cunoscut, nu l-ar fi dat la moarte pe dătătorul vieţii. Nici duşmanii noştri nu ştiu ce fac. Ignoranţa este o boală, pe de o parte, iar pe de altă parte este o consecinţă a firii noastre umane limitate; mai rar poate fi şi un delict. Prin urmare, cei bolnavi au mai mare trebuinţă de medic (Mt 9,12). Este o cinste pentru fiecare de a practica medicina cerească adusă de Isus. Singurul medicament valabil contra duşmăniei este iubirea. A nu oferi acest medicament când se oferă ocazia înseamnă a fi împotriva vieţii, împotriva lui Isus, împotriva lui Dumnezeu, împotriva asemănării cu Creatorul care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45).

Misiunea lui Isus în lume, de a nimici păcatul şi moartea, a lăsat-o Bisericii. Fiecărui credincios, în calitate de mădular al trupului mistic, îi incumbă sarcina de a continua misiunea lui Cristos. Or, răul nu se înlătură cu alt rău, ura cu ură, duşmănia prin răzbunare etc. Fiecare creştin trebuie să fie o farmacie în care să se găsească din abundenţă acest medicament ceresc – iubirea – cu valabilitate veşnică.

Postul are menirea să alimenteze sufletul nostru cu medicamentul iubirii. Aprovizionarea se face greu fiindcă omul vechi (cf. Ef 4,22), cu firea lui coruptă, caută ceea ce este omenesc (1Cor 3,3). Dacă luăm postul în serios (ne mortificăm, ne rugăm şi dăm pomană), ucidem în noi înşine omul păcatului şi ne îmbrăcăm în omul cel nou (Rom 6,6; Col 3,9-10; Ef 2,15), în omul duhovnicesc (1Cor 2,13. 15), în omul ceresc.

Marile cuceriri morale s-au făcut cu multă trudă, o ştim, dar pe lângă faptul că iubirea este o virtute teologală, vărsată gratuit în suflet la sfântul Botez, devine o cucerire personală prin efortul de a o împărţi, deoarece cu dar din dar se face rai. Cine împarte iubirea, împarte fericirea împărăţiei lui Dumnezeu încă de pe acest pământ, împarte viaţa veşnică.

Pildele cele mai frumoase ale religiei creştine sunt cele izvorâte din iubirea duşmanilor, concretizate prin iertarea şi chiar prin sacrificarea vieţii personale. Sunt atât de multe şi atât de frumoase pildele de iubire faţă de duşmani încât cine spune: Eu nu pot să iert, este un eretic, fiindcă nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată, nu i se poate adresa: Şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm, fiindcă nu iartă; nu-şi poate aduce darul său la altar (cf. Mt 5,23-24), fiindcă oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică dăinuitoare în el (1In 3,15). Cine spune: Eu nu pot să iert, îl învinuieşte pe Dumnezeu că l-a creat incapabil să facă ceea ce îi porunceşte. Ca atare, acela care nu iartă este un monstru.

A iubi pe duşmani înseamnă a munci din greu pentru cucerirea celui mai preţios mărgăritar evanghelic, mai preţios decât voturile călugăreşti care izvorăsc din sfaturi, căci iubirea izvorăşte din porunca nouă a lui Isus.

Doamne, ajută-ne cu harul tău să împlinim ceea ce ne ceri! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin