Start > Ritul latin > Cuvânt și viață

Cuvânt și viață

1 December 2006
1,023 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a III-a de peste an (Anul C)

Conciliul Vatican II numește altarul și amvonul cele două mese. Atât la altar cât și la amvon se distribuie credincioșilor hrana spirituală menită să întrețină viața cea nouă, viața îngerească din om. Cuvintele tale, Doamne, sunt duh și viață (cf. In 6,63). La altar, Isus însuși reprezintă, reînnoiește și ne reamintește de jertfa crucii, chemându-ne să ne jertfim și să acceptăm rodul propriei sale jertfe; la amvon ne vestește adevărul doctrinei sale prin glasul ambasadorilor săi. La altar, prin atotputernicia Duhului Sfânt și prin cuvintele mistice, sunt transformate darurile oferite în trupul și sângele lui Isus; la amvon, prin același Duh și prin puterea sacramentală a cuvântului evanghelic, sunt transformați credincioșii pentru a deveni trupul mistic al lui Cristos (cf. 1Cor 12,27).

Din cauza apropierii minunate care există între cele două mese, sfântul Augustin ne îndeamnă să ne apropiem atât de una cât și de alta cu aceeași venerație. Eu vă întreb, fraților, care dintre aceste două realități vi se pare mai mare în demnitate, cuvântul lui Dumnezeu sau trupul (euharistic) al lui Isus Cristos? Dacă voiți să dați un răspuns adevărat, veți răspunde, fără îndoială, că (mai demn) este cuvântul lui pe care îl auzim la predică, el nu va apărea nicidecum de mai puțină valoare și vrednic de respect decât trupul său. De aceea, atenția pe care o punem ca să nu cadă nimic la pământ din trupul lui Isus Cristos prezentat nouă la Masa Sfântă trebuie s-o punem pentru a nu permite să cadă din inima noastră, prin gânduri sau vorbe, cuvântul lui Isus Cristos. Să ne amintim de grija preacuratei Fecioare Maria care păstra cu maximă atenție în inima ei toate cuvintele lui Isus și cele spuse de alții despre el (Lc 2,19).

În ordine cronologică, prioritatea o are cuvântul, fiindcă el a fost la început la Dumnezeu și el a voit să se identifice cu el – Dumnezeu era Cuvântul (In 1,1) -; pe urmă s-a făcut trup și a locuit între noi (In 1,14); apoi s-a făcut pâinea coborâtă din cer (In 6,33); ca apoi la Cina cea de Taină ni se dă ca Euharistie (Mt 26,26-27), având menirea de a ne uni cu Cuvântul de la început.

Poporul lui Israel, în momentele cele mai tragice, își afla mântuirea, încurajarea, speranța în cuvântul Domnului (lectura I-a). Cuvântul, când este primit cu bucurie și păstrat cu grijă, dă naștere unei sărbători și unei bucurii eliberatoare debordante, ca în cazul preacuratei la vizita făcută Elisabetei, când sufletul, adică întreaga ei ființă se revarsă în acel Magnificat (Lc 1,46) mai mult decât îngeresc, fiindcă a simțit cum adevărul a prins rădăcini în firea ei și a făcut-o liberă. Sfântul Ioan evanghelistul ne asigură că și noi putem ajunge la cunoașterea adevărului care ne face liberi (In 8,23); liberi de păcat, de cătușele diavolului, de frica iadului, de prejudecățile omenești, de frica morții și de necesitățile vieții, fiindcă nu numai cu pâine trăiește omul, ci și cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu (Dt 8,3; Mt 4,4; Lc 4,4). Isus, având încredere deplină în cuvântul Tatălui, s-a învrednicit de o masă după postul celor patruzeci de zile și patruzeci de nopți la care i-au slujit îngerii (Mt 4,11).

La nunta din Cana, sfânta Fecioară Maria spune slujitorilor să facă tot ce le va spune Isus; ei, ascultând, au avut fericirea de a bea din vinul minunat (In 2,9). Pentru Isus, voința Tatălui a fost hrana de toate zilele (In 4,34), mobilul suprem al voinței sale pe pământ (In 6,38); dar ca să fim adevărați copii ai Tatălui, trebuie să ascultăm cuvântul lui Isus. Aceasta este voința sa exprimată clar pe muntele cel înalt: Pe dânsul să-l ascultați! (Mt 17,5).

Primii creștini, înțelegând voința Tatălui, copiau cu mult zel și respect cele patru evanghelii, le purtau cu ei și le voiau alături chiar și în mormânt. În Pătimirile sfântului Filip, episcop de Heracleea, se spune că pe timpul persecuției împăratului Dioclețian, un judecător păgân voia să convingă un grup de creștini să arunce evangheliile în foc; nereușind, a încercat să-i constrângă la aceasta. Crudule judecător, i-a zis unul dintre ei, chiar dacă ai reuși să confiști toate Scripturile noastre, astfel încât să nu mai rămână nici urmă din ele, fiii noștri le vor afla întipărite în inimile lor. Scoate, dacă mai poți, această evanghelie interioară scrisă în sufletele noastre!

Poporul creștin este noul popor al lui Dumnezeu născut din cuvântul lui Cristos. Acest popor nu poate trăi decât în măsura în care se hrănește cu cuvântul dătător de viață.

Când unii creștini dintre cei dintâi rătăceau de la învățătura Scripturii, apostolii interveneau cu lămuriri suplimentare. Sfântul Paul (lectura a II-a) corectează atitudinea lor greșită față de efectele cuvântului divin din Biserică; el arată cum acest cuvânt divin a zămislit și a dat naștere unei Biserici carismatice. Noi, ca și primii creștini, nu trebuie să ne axăm atenția în principal pe manifestările externe. Cel care ne unește este Duhul și nu manifestările externe, spectaculoase, fascinante, ademenitoare etc. Nu trebuie neglijat Duhul în favoarea acestor manifestări, oricât ar fi ele de spectaculoase și de miraculoase. Nu minunilor trebuie acordată cea mai mare atenție, ci Duhului care le înfăptuiește și le dă viață. Altfel, ne bucurăm și ne delectăm de minuni, ca de un spectacol de circ sau de un foc de artificii, fără să simțim o adevărată schimbare a vieții în mai bine. Cuvântul Domnului trebuie să ne aducă tot mai multă unire; el, fiind valoarea supremă a credinței noastre, unirea este necesară pentru a-l apăra de mulțimea dușmanilor văzuți și nevăzuți. Carismele sunt armele necesare acelora care se angajează cu pasiune pentru apărarea cuvântului evanghelic.

Isus de pe pagina evangheliei de azi.

Toți îl ascultau și-l preamăreau pe Tatăl.

Cuvântul rostit de mântuitorul Isus este evanghelia – vestea cea bună – a răscumpărării noastre (Fap 13,26). Proclamând evanghelia, Isus ni-l descoperă pe Tatăl, ne descoperă cuvintele și voința lui (In 8,28; 12,50). Ce lucruri minunate ne-a spus Isus despre iubirea Tatălui care ne vrea fiii săi adoptivi (1Pt 1,3), care vrea să facă din noi, deși păcătoși, moștenitori ai împărăției sale și să ne adresăm lui cu frumoasa rugăciune Tatăl nostru care ești în ceruri, prin care ni se deschide perspectiva infinită a paradisului și a vieții veșnice (Mt 6,9 ș.u.)!

Pentru ce dorm unii la predică? Ei când vor avea timpul și curajul să înfăptuiască ceea ce acum nu au răbdare să asculte? Când îi vor dărui inima lui Isus ca să facă din ea un vas ales în care să poată sălășlui cuvântul Tatălui, dacă acum își astupă urechile? La primirea sfintei Împărtășanii observăm cum ministrantul ține patena sub bărbia fiecărui credincios, ca să nu cadă eventual vreo părticică pe pământ, dar îngerul păzitor este acela care ține patena la urechea credinciosului, ca să nu cadă și să nu se profaneze cuvântul Domnului. Din păcate, unii își astupă urechile prin somn, alții prin indiferență, alții îl primesc pentru a-l critica, unora le intră printr-o ureche și le iese prin alta etc. și așa se pierde viața cea nouă.

Când Isus a vorbit lumii despre Euharistie, unii dintre ucenicii săi, neînțelegându-i cuvântul, l-au părăsit. Când i-a întrebat pe cei doisprezece apostoli: Și voi vreți să plecați, Petru, întrezărind în cuvântul lui Isus taina vieții, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Noi am cunoscut și am crezut că tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu (In 6,66-69). Petru voia să-i spună: Chiar dacă nu înțelegem Euharistia, înțelegem cuvântul tău dătător de viață.

Noi îl înțelegem? De fapt, nu ni se cere să înțelegem ceea ce depășește capacitatea rațiunii noastre, dar ni se cere să credem în iubirea aceluia care înțelege tainele lui Dumnezeu, fiindcă numai în el sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei lui Dumnezeu (Col 2,3); putem înțelege că sămânța cea mai bună pentru un agricultor destoinic este aceea care rodește însutit; putem înțelege că prin cuvântul lui Isus virtuțile rodesc faptele cele mai alese și mai plăcute lui Dumnezeu.

Preacurata, care a păstrat în inima ei cuvântul Domnului și a rodit atâta credință, speranță, caritate și umilință, să ne ajute și pe noi, ca să fim asemenea ei! Amin.

Ritul latin