Predici

Isus ne-a făgăduit că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20), pentru a ne susţine în lupta vieţii, ca să nu ne învingă porţile iadului (Mt 16,18). Forţele noastre spirituale vor fi susţinute de hrana cerească: trupul şi sângele său (cf. In 6,56), iar când ne vom simţi obosiţi şi împovăraţi, ne va uşura povara (cf. Mt 11,28).

Îşi împlineşte făgăduinţele azi? Simţim noi înşine?

În anul 1940 a murit Tereza Neumann într-un sat din Germania. Ea a avut o viaţă minunată. În fiecare vineri apăreau în trupul ei, la mâini, picioare, coastă şi cap, rănile pe care le-a avut Domnul nostru Isus Cristos în timpul pătimirilor sale. De la Epifanie, anul 1923, Tereza nu a mai luat altă mâncare decât un pahar de suc pe zi. Apoi, din 6 august 1924 şi până la moarte, adică timp de 16 ani, nu a mai mâncat nimic, dar în fiecare zi primea sfânta Împărtăşanie. Când parohul o silea să mănânce în virtutea ascultării, pentru a o pune la încercare, ea asculta, dar stomacul nu mai suferea mâncarea şi îndată o vomita. Episcopul diecezan a supus-o unui control foarte sever. Patru călugăriţe s-au jurat să o supravegheze zi şi noapte şi să-i relateze tot adevărul, iar un medic le însoţea în numele ştiinţei, pentru a evita orice înşelătorie sau interpretare tendenţioasă. Din contra, s-a constatat un lucru şi mai minunat: greutatea Terezei scădea în fiecare vineri din pricina sângelui care îi curgea din stigmate, mai mult de un kilogram, dar cu toate acestea, după o zi sau două, greutatea îi revenea la normal, deşi nu mânca nimic, ceea ce din punct de vedere natural, ştiinţific este imposibil.

Un alt caz, sfântul Nicolae Flüe, mort în 1487, tată a zece copii, a fost primar, consilier şi judecător cantonal şi deputat în dieta Elveţiei, timp de nouăsprezece ani nu s-a hrănit decât cu sfânta Împărtăşanie.

Acestea şi multe altele sunt daruri cereşti, carisme ale Duhului Sfânt date spre folosul întregii Biserici deci şi pentru noi. Iată cum îşi arată Isus din sfânta Taină puterea de a da viaţă, nu numai sufletului, ci chiar şi trupului.

Într-un chip deosebit de minunat, deşi mai puţin perceptibil pentru noi, îşi arată atotputernicia sa din sfânta Euharistie prin desele miracole morale, de convertire, pe care le săvârşeşte şi pe care cronicile Bisericii le-au înregistrat sau nu. Minunile săvârşite de Isus în viaţa sfântului Anton de Padova sunt cunoscute, mai ales cu măgăriţa lui Bonvil, care, ţinută la post trei zile, apoi adusă în faţa bisericii, în loc să mănânce verdeaţa pe care stăpânul s-a grăbit să i-o pună sub bot, ea a îngenuncheat în faţa sfintei Taine pe care sfântul a adus-o din altar. Recent este cazul celebrului artist evreu Herman Cohen, care, rugat de un prieten al său să-l înlocuiască la orga bisericii “Sfânta Valeria” din Paris în timpul unei celebrări liturgice, a fost pătruns de o lumină puternică din sfânta Taină la binecuvântare care l-a silit să îngenuncheze. Din acel moment nu a mai avut pace până în momentul în care a primit Botezul. Până în zilele noastre s-a discutat cazul scriitorului francez André Frossard, fiul primului prim-secretar al Partidului Comunist Francez, crescut în totală indiferenţă religioasă, nebotezat până la douăzeci de ani şi, după cum mărturiseşte el însuşi în cartea sa Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, citez: La ora 17 şi 10 minute am intrat într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten şi am ieşit de acolo la 17 şi 15 minute în tovărăşia unei prietenii care nu era de pe acest pământ. Ce s-a întâmplat? În faţa sfântului Sacrament expus pentru adoraţie din bisericuţa Surorilor Reparatoare, în mai puţin de cinci minute, André Frossard, iluminat miraculos, iese alt om, ca un alt Saul pe drumul Damascului. Convertirea sa a relatat-o papei Ioan-Paul al II-lea, cu care a întreţinut o prietenie intimă toată viaţa. Cardinalul Manning, pe când era încă pastor protestant, a vizitat Roma. El mărturiseşte: Nu aveam nici cea mai mică îndoială asupra adevărului anglicanismului, nici un gând de a-mi schimba ideile religioase. A intrat să viziteze biserica “Sfântul Ludovic”, ca turist, unde se ţinea o celebrare euharistică. Mărturiseşte: Acesta a fost momentul în care Dumnezeu m-a chemat la sine. Mi-am simţit sufletul mişcat într-un chip tainic. Muzicianul anglican George Rotkwel, din pură întâmplare fiind de faţă la o procesiune cu preasfântul Sacrament, s-a simţit silit de o forţă tainică să se aşeze în genunchi. Mărturiseşte el însuşi: În momentul în care Domnul nostru Isus Cristos trecea pe lângă mine, o lumină vie mi-a luminat mintea şi harul mi-a atins inima; am primit darul credinţei şi i-am spus Domnului nostru Isus: “Dumnezeul meu, cred că eşti de faţă şi te ador”. Când m-am ridicat, eram catolic.

Exemplele ar putea continua, mai ales cu vindecările de la Lourdes din timpul binecuvântării bolnavilor cu Isus din sfânta Taină, dar cred că sunt suficiente pentru această predică. Aceste exemple şi altele, ne dau convingerea că Isus este cu noi, este în mijlocul nostru, este Domn, adică ne dovedeşte din plin că îşi ţine făgăduinţele.

Dacă Isus este Domn şi îşi ţine făgăduinţele, noi suntem domni în a ne arăta recunoştinţa? Viaţa ne oferă multe ocazii în care ne putem dovedi recunoştinţa: la orele de adoraţie, la procesiunile cu cântece şi flori, prin rugăciuni, vizite cât mai dese, păstrarea curată a bisericii, împodobirea cu flori a altarului etc. Recunoştinţa cea mai vie şi plină de iubirea cea mai înflăcărată ne-o arătăm când îi împlinim voinţa şi venim la sfânta Liturghie pentru a ne împărtăşi. În sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu ne dă nu numai opera atotputerniciei, înţelepciunii, îndurării şi iubirii sale, dar se oferă pe sine însuşi întreg, făcându-se nu numai hrana noastră, dar ne dă însăşi puterea sa de a fi domni cu cei din jur, aşa cum el este Domn cu noi; ne face să trăim viaţa sa şi, încetul cu încetul, dacă ne împărtăşim deseori, ne schimbă trupul şi sângele nostru în trupul şi sângele său şi, aşa cum ne spune sfântul Augustin, ne face cereşti precum este el.

De împlinirea voinţei sale de a ne împărtăşi, Isus a legat cele mai mari făgăduinţe, aşa cum i le-a descoperit sfintei Maria Margareta Alacoque. I-a spus: Tuturor acelora care în nouă luni de-a rândul se vor împărtăşi la fiecare prima vineri din lună, le făgăduiesc darul pocăinţei din urmă; ei nu vor muri în duşmănie cu mine, ci vor primi sfintele taine, iar inima mea le va fi scăpare sigură în ceasul din urmă.

Cu atât mai mult vor avea această fericire cei care se împărtăşesc mai des, chiar zilnic.

Într-o dimineaţă, sfântul Pius al X-lea îşi făcea rugăciunea de mulţumire după sfânta Liturghie. Dintr-odată s-a făcut o lumină mare. Isus i se arată în strălucirea învierii sale şi îi spune: Scumpul meu vicar, sunt mulţumit de munca ta pentru împărtăşania deasă a celor în vârstă şi mai ales a copiilor. Continuă, pentru că în ea stă mântuirea lumii din timpurile de faţă. Deci, în primirea sfintei Împărtăşanii stă mântuirea noastră, stă viaţa nouă, stă fericirea veşnică.

Sfânta Împărtăşanie este pâinea care ne face tari în credinţă, tari în firea noastră fizică pentru a suporta necazurile vieţii.

În istoria sacră este vestit numele profetului Ilie. Prigonit de regina Izabela, fuge departe în pustiu şi, obosit, cade la pământ şi adoarme. Un înger trimis de Dumnezeu îl trezeşte şi îi spune: Ilie, scoală-te! Întinzându-i o pâine, adaugă: Ia, mănâncă din pâinea aceasta şi continuă-ţi drumul! Ilie a mâncat şi a adormit din nou. Îngerul l-a trezit pentru a doua şi chiar pentru a treia oară, zicându-i: Ia şi mănâncă, fiindcă lungă este calea până la muntele sfânt al lui Dumnezeu (3Rg 19,1-8).

Calea noastră până la Ierusalimul ceresc este şi mai lungă. Înţelegem că numai Isus ne poate însoţi şi, dacă îl primim în suflet aşa cum cei doi ucenici l-au primit în casa lor la Emaus, arătându-se domni cu cel care le-a explicat Scripturile şi le-a înflăcărat inimile pe drum, Isus le-a deschis ochii la frângerea pâinii şi ei l-au recunoscut şi au devenit martorii învierii lui.

Aceeaşi este şi datoria noastră: să devenim martori ai învierii lui Isus, mărturisind că el este Domnul (Rom 10,9). O facem când ne împărtăşim şi devenim domni cu toţi cei din jur, fiindcă le deschidem ochii ca în noi să-l descopere pe Isus. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin