Predici

Sărbătorim misterul Preasfintei Treimi, lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Cum se poate oare să sărbătorim o taină? Obişnuit se sărbătoreşte o victorie, o cucerire, o descoperire. Dar noi creştinii, după cum spune Isus că nu suntem din lumea aceasta (In 17,14), avem altfel de sărbători, ne găsim bucuria în ceea ce nu putem înţelege cu mintea, fiindcă noi credem în iubirea lui Cristos (cf. 1In 4,16) care ne-a dezvăluit marele mister dumnezeiesc. Bucuria poate izvorî dintr-un mister numai în cazul în care misterul este izvorât din iubire, şi Dumnezeu este iubire (1In 4,18). Prin urmare, cel mai mare mister izvorât din iubirea nemărginită, care ne-a fost descoperit de Isus, este misterul Preasfintei Treimi.

Dacă ar fi posibil ca noi să-l înţelegem pe Dumnezeu aşa cum este şi el să nu mai aibă nici o taină, n-ar mai fi obiectul fericirii noastre veşnice, fiindcă s-ar epuiza prin faptul că ne-ar da tot şi nu ar mai avea ce să ne dea nou şi veşnic. Oricât de mare şi de preţios ar fi un lucru, oricât de mult am ţine la el, cu trecerea timpului vrem mereu ceva mai bun, ceva mai adevărat, ceva mai frumos, ceva mai durabil, ceva care să ne trezească interesul încontinuu. Interesul nu ni-l poate ţine treaz decât misterul aducător mereu de ceva nou, de ceva mai bun, mai adevărat, mai frumos, mai durabil… Dumnezeu i-a descoperit sfântului Augustin că el va fi misterul infinit al fericirii omului. Preasfânta Treime trebuie să fie sărbătorită în misterul său infinit pentru fericirea omului.

Odată, sfântul Augustin se plimba pe malul mării şi se străduia să înţeleagă misterul unui Dumnezeu în trei persoane. Tatăl îl naşte din veşnicie pe Fiul în sânul său (nici nu avea unde în altă parte, fiindcă nu exista nimic decât Dumnezeu nemărginit); Fiul, născut din Tatăl, rămâne în sânul Tatălui şi este asemenea lui, fiind de o mărime cu cel care l-a născut prin atotputernicia sa divină; Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, ca un act de iubire infinită faţă de cel pe care l-a născut, iar de la Fiul purcede spre Tatăl ca un act de recunoştinţă şi iubire infinită pentru că l-a născut. Cu toate acestea, cel născut este tot atât de veşnic precum Tatăl şi cel care purcede din amândoi este tot atât de veşnic precum Tatăl şi Fiul. Aceeaşi natură divină în toţi, rămâne neschimbată prin naştere şi purcedere, rămâne simplă, atotputernică, fără început şi fără sfârşit într-un singur Dumnezeu. Fiecare persoană divină foloseşte aceeaşi raţiune şi aceeaşi voinţă divină şi prin această folosinţă se disting una de alta. Este drept, nu se spun lucruri contradictorii, ca de exemplu, că în Dumnezeu sunt trei persoane care ar forma o singură persoană; nici că sunt trei naturi care ar forma o singură natură, ceea ce ar fi absurd. Misterul cuprinde trei persoane divine într-o singură natură, cea dumnezeiască, pe care o are în întregime Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh… Pe când îşi frământa sfântul Augustin mintea cu astfel de probleme, un copilaş îi întrerupe şirul ideilor prin jocul său de pe plaja mării. Acesta făcuse o groapă în nisip şi cu o valvă de scoică încerca să aducă cu dânsa toată apa mării. Alerga mult şi realiza puţin. Întrebat ce face, copilul a răspuns: vreau să adun în groapa aceasta toată apa mării. Sfântul îi spune: Imposibil. Priveşte marea! Este atât de mare că nu-i vezi marginile, pe când groapa ta din nisip este mică precum pumnul. La care copilul îi răspunde: Mai uşor voi reuşi să adun eu toată apa mării în această groapă, decât să reuşeşti tu să cuprinzi misterul Preasfintei Treimi cu mintea ta. Copilul a dispărut şi Augustin a rămas să mediteze asupra slăbiciunii umane în faţa Divinităţii.

Fiind slabi, mărginiţi şi neputincioşi în a înţelege un mister nemărginit, ne putem forma totuşi o idee îmbucurătoare despre iubirea Tatălui, care să dea sens existenţei noastre; despre naşterea Fiului, care desăvârşeşte sensul naşterii noastre în timp şi despre purcederea Duhului Sfânt, care ne călăuzeşte spre Tatăl prin Fiul, amintindu-ne adevărul că suntem copiii lui Dumnezeu prin Botez. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne mai gândim, chiar dacă nu putem înţelege. Nu înţelegem tot misterul, dar ne putem bucura şi trebuie să ne bucurăm de cât putem înţelege şi mai mult ne bucurăm de ceea ce credem, aşa cum Elisabeta îi spune Fecioarei Maria că este fericită pentru că a crezut în cele spuse ei de Domnul prin îngerul Gabriel la Buna-Vestire (cf. Lc 1,45). Bazându-ne pe învăţătura sfinţilor părinţi ai Bisericii, încercăm să-l cunoaştem pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, mai ales în actul creaţiei (Gen 1,26), prin puterea minţii care poartă cel mai bine pecetea divină. Aceştia ne spun că Dumnezeu, fiind infinit de perfect, în mod necesar se cunoaşte pe sine din veşnicie, că de nu s-ar cunoaşte, nu ar mai fi perfect, şi, contemplându-se în oglinda preacurată a dumnezeirii sale, dă naştere unei imagini perfecte despre sine în sine, în natura sa. Imaginea sa este însăşi realitatea sa. Persoana care se cunoaşte pe sine fiindcă a voit această cunoaştere este Tatăl; imaginea voită şi cunoscută se naşte în sine şi este asemenea Tatălui, cu aceeaşi natură şi cu aceeaşi capacitate de gândire şi voinţă; altfel cunoaşterea n-ar fi perfectă dacă ar exista vreo deosebire esenţială. Cunoaşterea este Fiul. Tatăl, cunoscându-se în imaginea perfecţiunilor sale, se iubeşte pe sine şi cunoaşterea pe care o are despre sine. Din cunoscător, Tatăl, şi cunoscut, Fiul, porneşte aceeaşi iubire prin care se recunosc şi se voiesc amândoi; această iubire, prin care se recunosc şi se voiesc Tatăl şi Fiul, este Duhul Sfânt.

Pentru că la originea a tot ce există stă acelaşi Dumnezeu în trei persoane, el ne revelează fiinţa sa infinită prin dimensiunile mărginite pe care noi le putem percepe cu mintea noastră. În geometrie avem o imagine trinitară în triunghiul echilateral, cu toate laturile şi unghiurile egale; în chimie avem trei culori de bază: roşu, galben şi albastru; în fizică ne sunt necesare trei puncte de sprijin pentru a susţine un corp solid la înălţime; în biologie sunt trei, fără de care nu poate exista viaţa: tata, mama şi copilul; în filozofie sunt trei elemente care formează argumentul perfect, silogismul: două premise şi o concluzie; toată ştiinţa economică se bazează pe trei elemente: marfă, vânzător şi cumpărător; mai presus de toate în psihologie avem sufletul care poartă amprenta Preasfintei Treimi prin raţiune, voinţă şi memorie; spaţiul are trei dimensiuni: înălţime, lăţime şi lungime; timpul are trei dimensiuni: prezent, trecut şi viitor etc. În felul acesta întreg universul este chemat să sărbătorească Preasfânta Treime în bucuria persoanelor divine şi a dimensiunilor din creaţie. Cinstirea Preasfintei Treimi înseamnă desăvârşirea persoanei umane, afirmarea omului ca rege al universului, fiindcă prin om întregul univers pe Dumnezeu îl preamăreşte, cum cântă psalmistul (cf. Ps 48,11; 69,35; 98).

Pătrunşi de misterul Preasfintei Treimi, de misterul iubirii divine, înţelegem că Dumnezeu n-a creat nici o inimă spre a fi depozitul insultelor, ranchiunelor, ironiilor, blestemelor, dispreţului sau viciilor de tot felul. Dumnezeu a creat fiecare inimă spre a fi depozitul iubirii sale, fiecare raţiune îşi află sensul în a fi depozitul adevărului, ca întreaga viaţă să fie cât mai frumoasă, pătrunsă de binele infinit.

Înainte ca preacurata să apară la Fatima celor trei păstoraşi (Luciei, Iacintei şi lui Francisc), la 13 mai 1917, le-a apărut un înger de trei ori. La a treia apariţie, în timp ce copiii erau atenţi la recitarea Rozariului, i-a învăluit o lumină neaşteptată. S-au ridicat în picioare şi au văzut un înger înaintând spre ei pe deasupra măslinilor din apropiere. Era extraordinar de strălucitor şi ţinea în mâna dreaptă un potir cu o ostie deasupra, din care ţâşneau picături de sânge şi se adunau în potir. Îngerul a îngenuncheat, s-a plecat cu faţa la pământ şi a repetat de trei ori: Sfântă Treime, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, profund vă ador şi vă ofer trupul, sângele, sufletul şi toată dumnezeirea lui Isus Cristos prezent în toate tabernacolele din lume pentru repararea calomniilor, sacrilegiilor şi indiferenţei cu care este ofensat. Şi prin meritele inimii neprihănite a Mariei îţi cer întoarcerea păcătoşilor. După ce a împărtăşit pe Lucia cu ostia, cu potirul pe Francisc şi pe Iacinta, a repetat rugăciunea încă de trei ori şi apoi a dispărut.

Ce putem deduce din acest fapt?

Nu numai că prin primirea sfintei Împărtăşanii aducem cinste Preasfintei Treimi, că putem repara ofensele aduse lui Dumnezeu de cei păcătoşi, ci şi faptul că de nu vom acorda mai mare cinste şi respect zilelor de sărbătoare creştine, acestea se vor seculariza şi vom ajunge ca în sărbători să ne închinăm la idoli: la mâncare şi băutură, la sport, la spectacole artistice, la iarbă verde etc. Dacă relele continuă, sărbătorile religioase sunt numărate, mai curând sau mai târziu vor dispărea din viaţa oamenilor şi, o dată cu ele, adevăratele bucurii izvorâte din tainele divine. Din acest motiv a întrebat Isus pe ascultătorii săi, dacă la a doua sa venire va mai găsi credinţă sau nu pe acest pământ (cf. Lc 18,8).

Noi, cei de azi, să-l lăudăm pe Tatăl care ne-a creat, pe Fiul care ne-a răscumpărat şi pe Duhul Sfânt care ne sfinţeşte, ca în ziua de apoi să ne învie pentru viaţa cea veşnică. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin