Predici

Dumnezeu l-a creat om ca pe cea mai puternică fiinţă de pe pământ. Învăţătorul bisericesc, Tertulian, spune că omul a fost creat din trup şi suflet, iar Duhul Sfânt a fost acela care a realizat unirea dintre trup şi suflet. Înţelesul acestei idei trebuie căutat în Sfânta Scriptură, chiar la începutul creaţiei, când Duhul Sfânt plutea deasupra apelor pentru a pune în ele puterea vieţii (cf. Gen 1,2). Ajungând în contact cu această creatură care abia ieşise din mâinile atotputernice ale Tatălui, Duhul Sfânt şi-a întipărit pecetea sfinţeniei sale pe natura apei, ca ea, la rândul său, să poată fi elementul fizic de bază al naturii umane. Astfel, omul creat după chipul şi asemănarea Tatălui creator, să poarte chipul şi asemănarea sfinţeniei Duhului Sfânt, nu numai în suflet, ci şi în trup. La început, toate elementele naturii purtau pecetea sfinţeniei Duhului Sfânt şi numai în lumina acestei sfinţenii au apărut înaintea Creatorului în ziua a şasea ca fiind foarte bune (Gen 1,31).

Diavolul invidios s-a folosit rău de puterea raţiunii sale şi i-a furat omului puterea şi, o dată cu dânsa, omul şi-a pierdut libertatea, frumuseţea, iubirea, legătura cu Duhul Sfânt, de aceea legătura dintre trup şi suflet a devenit atât de slabă încât se poate pierde uşor şi omul devine supus morţii. Moartea îl face mai slab, mai fricos, mai urât…

Păcatul protopărinţilor Adam şi Eva a făcut să dispară pecetea sacră, legătura sfântă dintre trup şi suflet, dintre om şi om, dintre om şi Dumnezeu. Omul a ajuns la o constatare, pe cât de tristă, pe atât de descurajantă, după cum o mărturiseşte chiar sfântul Paul: Văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va elibera de trupul morţii acesteia? (Rom 7,23-24).

Numai cu un trup şi un suflet nemuritor, omul rămâne întreg în natura sa, dar nu mai are legătura sfântă dintre trup şi suflet, nu mai poartă amprenta Duhului Sfânt, uită de Creatorul său, nu-şi mai află sensul său spre Tatăl şi de aceea diavolul, care umblă răgând ca un leu şi caută să-l înghită (cf. 1Pt 5,8), reuşeşte să-l pervertească în aşa fel ca faptele rele din urmă să fie mai rele decât cele dintâi ale primilor oameni (cf. Lc 11,26).

Rusaliile sunt apogeul revelaţiei divine, dar acţiunea Duhului Sfânt de pregătire a lumii pentru a reprimi pecetea sfinţeniei sale dintru început a început îndată după căderea omului în păcate (cf. Gen 3,9-21), s-a accentuat la Buna-Vestire când Maria zămisleşte pe Mesia prin adumbrirea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35-41), continuă la botezul lui Isus, coborând asupra lui pe când era în apa Iordanului (cf. Lc 3,22), îl învie din morţi (cf. Rom 8,11) şi-l răpeşte de pe pământ sub chipul norului, pentru a-l înălţa la dreapta Tatălui (cf. Fap 1,9).

Isus îl aduce pe Duhul Sfânt ca prim şi cel mai preţios dar al vieţii când s-a întors biruitor din mormânt asupra păcatului, asupra diavolului şi asupra morţii şi îi invită să-l primească: Luaţi pe Duhul Sfânt (In 20,22) şi le dă putere ca, prin iertarea păcatelor, să redea viaţă oamenilor, zicând: Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate (In 20,21). Această putere apostolii o exercită numai în virtutea garanţiei lui Isus că Duhul Sfânt rămâne în ei şi este în ei (cf. In 14,17). Prin mâinile apostolilor, peste cei iertaţi prin Botez sau Pocăinţă, Duhul Sfânt cobora şi asupra celor care primeau învăţătura lui Isus (cf. Fap 8,17; 10,44-48 etc.).

Ce devine omul, când Duhul Sfânt îşi reia locul iniţial?

O unitate, nu numai în sine prin trup şi suflet, ci, aşa cum ne spune sfântul Paul, devine o unitate cu Cristos (cf. 1Cor 6,17), fiu al lui Dumnezeu (cf. Gal 4,6), moştenitor al împărăţiei Tatălui ceresc (cf. Ef 1,13-14). Meditând aceste lucruri minunate, sfânta Magdalena de Pazzi spune: Dacă omul ar cunoaşte cât de mult îl iubeşte Dumnezeu când este unit cu Duhul Sfânt, ar muri de fericire. Şi nu este de mirare că Dumnezeu îl iubeşte atât de mult pe cel unit cu Duhul Sfânt, fiindcă într-un astfel de om el se iubeşte pe sine, fiindcă însăşi iubirea sa se revarsă în inima omului prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5).

Din astfel de oameni plini de Duhul Sfânt se formează o societate nouă, carismatică, Biserica, în sânul căreia omul se depăşeşte pe sine (cf. 1Cor 14,4-12-26).

În lumina celor afirmate până acum, putem susţine cu certitudine că Rusaliile nu sunt o dogmă, ci o acţiune vie şi permanentă a cerului pe pământ, sunt o afirmare crescândă a spiritului asupra materiei, sunt o profeţie care ne arată starea de mâine a omenirii, sunt o chemare spre interiorul nostru pentru a descoperi resursele energiilor cereşti prin care se poate domoli materia rebelă, se pot porni tunete, se poate zgudui materialismul din temelii, se pot declanşa limbi de foc aducător de viaţă, de curaj, de trăire, de pace, de adevăr, de fericire prin unirea tuturor popoarelor pământului prin limbajul comun al Rusaliilor, prin Duhul Sfânt, izvorul iubirii.

Telepatia credinţei este iubirea. Cu timpul, darul limbilor din Biserica primară a fost înlocuit cu un altul mai preţios, cu iubirea, limbaj înţeles de toate neamurile pământului (Intimità divina).

Creaţia şi-a atins culmea în Adam, iar revelaţia în Cristos, atât în Cristosul plămădit de Duhul Sfânt în sânul preacuratei, cât şi în trupul său mistic plămădit la Rusalii, prin care redobândim, nu numai ceea ce ne-a furat Satana – puterea, iubirea, libertatea, viaţa etc. – dar însăşi divinitatea, fiindcă Dumnezeu ne dă Duhul fără măsură (cf. In 3,34). La naşterea lui Isus au făcut sărbătoare îngerii cerului şi câţiva păstoraşi, dar acum, la naşterea Bisericii, prin care omul ajunge la depăşirea condiţiei sale pământeşti, fiindcă numai în sânul ei devine predestinat Ierusalimului ceresc (cf. Ap 21,9-27), în sărbătoare se angajează şi persoanele dumnezeieşti, în primul rând Sfântul Duh este acela care inaugurează festivitatea cu fenomene caracteristice unei mari victorii cu parade, bubuituri ca de tun, limbi de foc precum sunt cele de artificii multicolore, cu mulţime de spectatori uimiţi, ca să vadă toate marginile pământului mântuirea Dumnezeului nostru, fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace şi fericire în Duhul Sfânt (cf. Rom 14,17).

pr. Anton Dancă Ritul latin