Predici

Este un singur adevăr de credinţă că Isus a înviat şi s-a înălţat în slava cerească – înălţarea este înviere şi învierea este înălţare – dar fiind vorba de un mister care depăşeşte limitele experienţei sensibile, nu poate fi rezumat numai la scena mormântului rămas gol şi nici numai la cea de pe Muntele Măslinilor când apostolii l-au văzut plecând la Tatăl.

Înălţarea apare ca: 1) împlinirea unei profeţii repetată de mai multe ori: Mă duc la Tatăl (cf. In 16,16); 2) ca o încoronare a învierii, deoarece îl plasează la dreapta Tatălui (cf. Mc 16,19) şi, 3) după cum Isus este învăţătorul nostru, înălţarea sa pune în evidenţă destinul omului nou: creat de Dumnezeu-Tatăl, răscumpărat de Dumnezeu-Fiul şi sfinţit de Dumnezeu-Duhul Sfânt, va intra deplin în împărăţia care i-a fost pregătită de la întemeierea lumii (cf. Mt 25,34), la sfârşitul veacurilor.

Tatăl, pentru Isus, este expresia prin excelenţă a iubirii. Întoarcerea la iubirea pură, veşnică, unică este o necesitate fizică, dar pentru noi ea este transcendentală. Ne-ai făcut pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine, spune sfântul Augustin.

Înălţarea este preludiul parusiei, adică arată caracterul unitar al istoriei mântuirii. Voi veni să vă iau, ca acolo unde sunt eu să fiţi şi voi, ne asigură Isus (In 14,3). Îngerii dau mărturie despre legătura dintre înălţarea lui Cristos şi parusie: Acest Isus, care s-a înălţat de la voi la cer, astfel va veni precum l-aţi văzut mergând la cer.

Apostolii s-au bucurat de înălţarea lui Isus. Noi trebuie să trăim astfel această viaţă încât să ne bucurăm de venirea lui şi aşa vom participa la bucuria apostolilor de la înălţarea Învăţătorului. Trebuie însă ca timpul intermediar dintre înălţarea Domnului şi parusie să fie legat unitar prin credinţă şi sacramente de cele trei persoane divine – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, căutând cele de sus, fiindcă viaţa noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (Col 3,1 ş. u), conştientizând mereu că reşedinţa noastră statornică este în cer (Fil 3,20), casa noastră dorită (cf. 2Cor 5,1 ş.u.) nu este alta decât Cristos însuşi glorificat (Fil 3,21), omul ceresc (1Cor 15,45-49) în care ne îmbrăcăm cu puterea necesară ca să trăim o viaţă nouă încă din această lume.

Înălţarea la cer a întărit credinţa în viaţa veşnică şi speranţa după împărăţia cerească. Fără faptul înălţării Domnului poate ne-am plânge azi precum cei doi ucenici în drum spre Emaus: Noi, care speram că el va fi acela care va izbăvi pe Israel (Lc 24,21) ne-am întreba mereu ca apostolii în preajma Înălţării: Doamne, oare în acest timp vei aşeza la loc împărăţia lui Israel? (Fap 1,6).

Prin Înălţare s-a făcut lumină: Cristos este capul Bisericii şi acolo unde este capul, trebuie să fie şi trupul său, Biserica, adică întreaga ceată a drepţilor care l-au dorit, l-au prevestit, i-au pregătit calea şi l-au urmat.

Înălţarea s-a desăvârşit prin norul care l-a răpit. Norul l-a răpit pe Isus ca apoi să-l coboare ca o ploaie roditoare peste sufletele noastre. Numai ploaia căzută din acest nor va face să rodească toate virtuţile, dar mai ales cele teologale: credinţa, speranţa şi dragostea. Virtuţile se dezvoltă armonios prin Cristos Domnul nostru şi devin meritorii pentru înălţarea noastră. Credinţa, fără îndoială, este meritorie când putem spune cu sfântul Petru: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16), când cea mai mare parte dintre admiratorii lui Isus nu vedeau, sau cei de azi nu văd, decât un profet oarecare. Isus îi răsplăteşte credinţa lui Petru punându-l păstorul turmei celor ce vor crede ca dânsul: Paşte oile mele (In 21, 15-17). În schimb, Petru văzuse atâtea minuni ale lui Isus, auzise atâtea învăţături divine şi Tatăl ceresc însuşi îl inspirase prin Duhul său şi de aceea a putut ajunge uşor la această credinţă plină de convingere, la care a ajuns apoi şi sfântul Toma văzându-i rănile glorificate de înviere, numai că Isus i-a spus acestuia, dar pentru noi: Mai fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut (In 20,27-29).

Nădejdea noastră a crescut prin înălţarea lui Isus. Mântuitorul a spus că va învia şi a înviat; a promis pe Duhul Sfânt şi l-a trimis; a prezis că Biserica sa va birui porţile iadului şi suntem martorii ei de două mii de ani etc. Prin urmare, avem motive să sperăm şi mai mult în promisiunea lui, pe care a ţinut să o întărească printr-o rugăciune specială şi unică: Părinte, acei pe care mi i-ai dat, vreau ca acolo unde sunt eu să fie şi ei cu mine (In 17,24).

Iubirea, prin înălţarea lui Isus, s-a înnobilat, s-a curăţat de rugina celor pământeşti, de interesele vremelnice, şi chiar de împărăţia lui Israel. L-a răpit un nor şi ne-a dat posibilitatea de a ne dovedi iubirea căutându-l, aşa cum copilul îşi caută mama plângând de dorul şi de dragul ei, când îi lipseşte de mult timp sau se ascunde punându-l la încercare.

Pentru sine, Isus a pus accentul Înălţării pe intrarea sa în slava cerească (cf. Lc 24,26), dar pentru noi, el pune accentul pe trimiterea Duhului Sfânt: Este mai bine pentru voi ca eu să mă duc, că de nu mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar de mă voi duce, îl voi trimite la voi (In 16,7). Venirea Duhului Sfânt pentru noi este necesară: pentru a vădi lumea de păcat, de dreptate şi de judecată (In 16,8). Venirea Duhului Sfânt, nu numai că a uşurat enorm munca apostolilor de convertire a tuturor oamenilor, dar, prin carismele sale, a reînnoit faţa pământului. Acolo unde înainte erau lupanare, au apărut mănăstiri, unde erau temple cu zeităţile desfrâului, au apărut bisericile în care Dumnezeu este cinstit în spirit şi adevăr etc.

Un alt motiv de bucurie pentru noi, izvorât tot din faptul înălţării lui Isus, ni-l descoperă sfântul evanghelist Ioan, când spune: Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi. Iar dacă a păcătuit cineva, avem un mijlocitor la Tatăl, pe Isus Cristos cel drept (1In 2,1). Glasul rănilor glorioase ale lui Isus constituie rugăciunea permanentă către îndurarea divină: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34). Prin această rugă continuă ne pregăteşte locul în ceruri (cf. In 14,2), fiindcă numai prin această rugă ne face părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4).

Această ultimă idee o pune în evidenţă şi prefaţa sfintei Liturghii de azi: făcând parte din trupul său, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră, el, Capul şi Începutul.

Prin înălţarea sa la cer, Cristos dă posibilitate Bisericii de a deveni catolică, universală, fiindcă îi dă posibilitatea de a i se simţi prezenţa în tot locul şi, aşa cum spune sfântul Paul: pe toate să le umple (Ef 4,10) prin apostolii care au plecat şi au propovăduit pretutindeni, iar Domnul lucra împreună cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care îl însoţeau (Mc 16,19-20).

Isus s-a înălţat şi a dispărut după un nor, dar în urma lui au rămas să strălucească stelele, să ne lumineze, să ne călăuzească. Sfinţii sunt puzderia de stele de pe firmamentul Bisericii; ei formează coroana lui Isus înălţat, ei sunt purtătorii luminii lui în lume.

Se cuvenea să se înalţe Cristos la cer, ca să fie bucuria majorităţii care a trecut de pe acest pământ. Mulţi dintre cei răposaţi şi-au dat viaţa pentru el şi au mai mult drept la bucuria vederii lui. Ca să ajungem şi noi, trebuie să ne smerim prin credinţa care ne şopteşte mereu că trebuie să-l urmăm pe calea crucii sale.

Un preot cucernic, foarte probabil sfântul Ioan Bosco, povesteşte despre o călătorie a sa la Roma din anul 1863, unde a participat la un aniversar extraordinar dintr-o familie. Unei mame i-a murit singurul fiu pe care-l iubea mai mult decât lumina ochilor. Ea se ruga zi şi noapte ca Dumnezeu să i-l redea viu. La stăruinţa ei a fost dezgropat după opt zile de la înmormântare. Mare şi minunată a fost iubirea acestei mame, ca a aceleia din Naim, căreia Isus i-a spus: Nu plânge! (Lc 7,13). Copilul a înviat şi a fost dus acasă în triumf, toţi se bucurau, numai cel înviat era trist şi întristarea creştea tot mai mult. După trei zile, mama l-a întrebat despre motivul întristării lui şi el a zis: O iubită mamă, lasă-mă să mor din nou. Când l-ai văzut pe Dumnezeu, nu mai poţi rămâne pe acest pământ. Lasă-mă să mor şi îţi făgăduiesc că mă voi ruga pentru tine şi vei fi cu mine. Şi a murit de dorul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm cu scriitorul spaniol Donoso Cortez (+1853): Dumnezeul meu, eu sunt făptura ta. Tu ai spus: “Toate le voi trage la mine”, Trage-mă şi pe mine la tine! Ia-mă sus la tine în cer! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin