Predici

Învăţătura spirituală din lecturile de azi: lectura I (Fap 15,1-2; 15,22-29), Isus înviat îi găseşte pe ucenicii săi ca oameni şi, înălţându-se la cer, îi lasă ca biserică vie, care se frământă, caută, trăieşte momentul istoric – kairoi – sub inspiraţia Duhului Sfânt, eliberându-se de balastul Legii. Lectura a II-a (Ap 21,10-14-22-23) ne descrie, nu atât frumuseţea Bisericii ca şi cetate aşezată pe munte, cât mai ales faptul că ea deţine cele douăsprezece porţi prin care oamenii de pretutindeni pot să intre şi să-şi găsească mântuirea în împărăţia lui Dumnezeu. Lectura a III-a, evanghelia (In 14,23-29), ne asigură că Duhul Sfânt este garantul cuvântului dătător de pace şi de fericire. Toate aceste trei lecturi vor să sintetizeze marile binefaceri ale învierii Domnului, ca să ne găsim bucuria sufletească în faptul înălţării lui. Să le consemnăm cu credinţă şi atenţie!

Învierea este momentul istoric – kairoi – care a lansat cel mai mult dorinţa omului spre îndumnezeire, spre infinit şi i-a dat garanţia că se poate împlini. Omul de azi vrea tot mai mult, mai mult decât ceea ce are, decât ceea ce este şi, pe zi ce trece, apare tot mai clar că pământul este prea mic pentru sufletul său. Necesitatea unui nou spaţiu vital este urgentă şi lectura a II-a ne face să întrezărim acest spaţiu. În această călătorie spre infinit ne este călăuză Duhul Sfânt, care ne face să înţelegem că ţinta va fi atingerea fericirii fără sfârşit.

Învierea ne-a dat siguranţa întâlnirii cu Cristos.

Numai această întâlnire cu Dumnezeul-Om, părinte şi frate, adevăr şi dragoste, seriozitate şi gingăşie, exigenţă infinită şi înţelegere nesfârşită ne poate scuti de frică şi de tristeţe, dându-ne tăria de a trăi şi bucuria de a muri (N. Sarale). Când regele-profet David se întreba: Cum voi răsplăti Domnului pentru tot binele ce mi-a făcut? tot el a găsit răspunsul cel mai potrivit în trei variante: Potirul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema / Făgăduinţele mele către Domnul le voi împlini în văzul a tot poporul său; fiindcă scumpă e în ochii Domnului moartea credincioşilor săi (Ps 115,11-12). Şi eu, asemenea lui Isus, trebuie să iau paharul mântuirii, suferinţele vieţii; după cum Cristos şi-a ţinut făgăduinţa şi l-a trimis pe Duhul Sfânt, tot aşa îmi voi ţine propunerile cele bune de la Botez şi aşa îl voi preamări pe Domnul printr-o moarte sfântă.

Învierea ne ajută să ne întâlnim cu Cristos în oameni.

Saul persecuta pe creştini, pe oameni. Isus îi apare şi-i spune pe drumul spre Damasc: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? Cine eşti, Doamne? Eu sunt Cristos pe care tu îl prigoneşti (Fap 9,4-5).

Din acest fapt al învierii lui Isus, primii creştini s-au obişnuit să spună: Vidisti christianum, vidisti Christum, cu alte cuvinte: Când vezi un creştin, îl vezi pe Cristos.

Acest fapt l-a luminat pe marele eliberator al Indiei, Gandhi, când a spus: Mă străduiesc să-l văd pe Dumnezeu în slujirea omenirii, fiindcă ştiu că Dumnezeu nu este în cer, nici aici pe pământ, ci în fiecare dintre noi. Iar când a fost închis în Africa de Sud de către generalul Gordon, i-a trimis un salut de pace, i-a făcut o pereche de sandale şi l-a asigurat că îşi va continua acţiunea politică de nonviolenţă.

Învierea este aceea care a dus cultul, cinstirea lui Dumnezeu, pe culmile cele mai înalte ale spiritualităţii.

Sfântul Augustin, comentând cuvintele sfintei evanghelii: Dacă cineva mă iubeşte, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face, spune: Dumnezeu, Treimea – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – vine la noi când noi înşine mergem la el; vine la noi ajutându-ne, iar noi mergem la el ascultându-l; vine la noi luminându-ne, iar noi mergem la el ascultându-l; vine la noi luminându-ne, iar noi mergem la el contemplându-l; vine la noi umplându-ne de prezenţa lui, noi mergem la el primindu-l (In 10,76,4).

Aici se realizează ceea ce Isus spusese femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr, căci însuşi Tatăl astfel de închinători caută. Dumnezeu este spirit, iar închinătorii lui trebuie să se închine în spirit şi adevăr (In 4,23-24). Creştinul adevărat i se închină Tatălui prin Cristos, în spiritul lui Cristos înviat şi în adevăr, adică în Duhul Sfânt care se roagă în noi şi pentru noi cu suspine negrăite (Rom 8,26). Isus ne-a vorbit de atâtea ori despre această locuinţă a Preasfintei Treimi din noi prin acţiunea Duhului Sfânt, care face ca Dumnezeu să fie mai strâns unit cu noi decât este unirea dintre trupul şi sufletul nostru (Sfântul Augustin). Numai în această unire, fiinţa regală a pământului – omul -, poate aduce un cult în numele întregii creaţii Creatorului său. De aceea cetatea lui Dumnezeu (lectura a II-a) nu are templu, fiindcă întregul univers pe Dumnezeu îl preamăreşte prin spiritul omului şi omul prin spiritul lui Cristos în Duhul Sfânt.

Învierea este aceea care a deschis păgânilor porţile Bisericii.

Rupând mentalitatea veche a acelora care susţineau că cei care nu acceptă circumciziunea rituală lăsată de Moise nu se pot mântui, Biserica şi-a deschis cele douăsprezece porţi ca să intre toţi oamenii din cele patru colţuri ale pământului prin aceeaşi credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cele trei porţi de pe fiecare latură a Ierusalimului ceresc (lectura I-a).

Acceptarea minunii învierii lui Isus, în prealabil răstignit, mort şi îngropat, are pentru prima comunitate creştină o dublă semnificaţie: 1) se împlineşte, anticipat, un eveniment escatologic şi 2) acest eveniment escatologic este experimentat concret, în timp. Această dublă semnificaţie a învierii lui Isus îl îndreptăţeşte pe sfântul evanghelist Ioan să dea motive de bucurie tuturor creştinilor, chiar dacă sunt persecutaţi, că Biserica va triumfa, aşa cum a prezis-o în cartea Apocalipsei.

Nu putem face în câteva minute bilanţul tuturor valorilor spirituale propulsate spre desăvârşirea noastră de lumina învierii Domnului, dar când aceste valori au fost în primejdie, apostolii s-au adunat în primul Conciliu ecumenic la Ierusalim şi le-au apărat cu toată tăria Duhului Sfânt şi cu preţul sângelui lor.

Noi, cum le preţuim? Cum le apărăm?

Iată cum a înţeles o bătrânică din Constantinopol să apere valorile spirituale în faţa unor soldaţi porniţi pe jaf şi alte rele! Când cruciaţii mergeau să elibereze Sfântul Mormânt de sub stăpânirea păgânilor otomani, au cucerit mai întâi Bizanţul. Pe stradă au întâlnit o bătrânică foarte grăbită, ducând într-o mână o găleată cu apă şi în alta un vas cu jar. Un soldat a întrebat-o: Încotro aşa grăbită, bunicuţo? Ea a răspuns: Mă grăbesc să sting focul iadului şi să dau foc raiului! Şi, fiindcă musafirii din jur o privesc nedumeriţi şi bănuitori de vreo erezie, a continuat: Da, mă duc să sting iadul, ca oamenii să nu-l mai iubească pe Dumnezeu de frica lui şi să dau foc raiului, ca nimeni să nu-l mai iubească pe Dumnezeu de dorul lui, ci toţi oamenii să-l iubească pe Dumnezeu fiindcă este Dumnezeu; adică pentru că este Creatorul tuturor, este minunat în sine, merită toată cinstea pentru sine, toată iubirea pentru că este iubire, pentru că fără el nimic nu are valoare.

O, dacă am înţelege şi noi acest lucru! Am simţi cu adevărat că trăim o viaţă nouă în lumina învierii lui Isus, am simţi cum ne înălţăm şi presimţim bucuria de a fi cu Isus în Tatăl prin Duhul Sfânt!

pr. Anton Dancă Ritul latin