Predici

Toate artele – pictura, muzica, sculptura, arhitectura etc. îşi au unele realizări care ating culmea perfecţiunii, devenind capodopere. Fiecare capodoperă are o ultimă trăsătură care pune în evidenţă geniul omenesc, despre care se spune că este 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie.

Isus – Fiul Omului prin excelenţă – în care Tatăl a pus tot darul desăvârşit (Col 2,3), venind pe pământ şi acţionând conform desăvârşirii sale, a trebuit să realizeze ceva excepţional, o capodoperă. Care? Desigur: legea nouă a iubirii (In 13,34). Ea este rodul misterului pascal, rodul transpiraţiei cu sânge, al morţii pe cruce şi al învierii în proporţie de 100%. De ce este şi rămâne veşnic nouă? Pentru că izvorăşte din veşnicia iubirii lui Dumnezeu şi se revarsă în lume prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5), care este desăvârşirea misterului pascal. Acest Mister pascal se actualizează mereu în suflet prin Botez, Mir şi Euharistie. Prin aceste taine faptele noastre bune devin mereu tot mai noi şi capătă o valoare atât de mare încât împlinesc cerinţa lui Isus: precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul (In 13,34).

Antichitatea păgână l-a cinstit pe Prometeu şi l-a pus în rândul zeilor pentru faptul că a adus focul din cer şi l-a dat oamenilor. Dar focul iubirii divine, adus în inimile oamenilor de Duhul Sfânt, este opera lui Isus; operă incalculabil mai valoroasă decât cea atribuită miticului Prometeu, fiindcă ea constituie metrul cel nou, noua unitate de măsură a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi constă în a iubi fără măsură, infinit, cu iubire veşnic nouă: aşa cum v-am iubit eu.

Isus, pentru a ne face capabili de a ne iubi fără măsură, ne-a dat un nou mijloc de realizare a iubirii, deosebit de eficient: Botezul. Prin Botez toarnă în suflet sămânţa iubirii divine, care ne iartă de păcatul strămoşesc, fără a-i cere personal acest lucru şi ne dă harul sfinţitor, ne face părtaşi ai naturii divine, fără a-i fi cerut acest lucru în mod personal. Acest fapt ne obligă să conştientizăm iubirea divină din noi şi să acţionăm în consecinţă, adică să iertăm şi să dăm aproapelui ajutorul de care are trebuinţă, chiar dacă nu ne cere personal, dar ne cere Isus, aşa cum noi i-am cerut iertare şi har la Botez prin părinţii şi naşii noştri. Isus, pentru a ne face capabili de a ne iubi fără măsură, ni l-a trimis pe Duhul Sfânt care să reverse în inimile noastre caritatea lui Dumnezeu însuşi (cf. Rom 5,5).

Să-l ascultăm pe sfântul Augustin relativ la acest fapt: Domnul spune că dă o poruncă nouă ucenicilor săi, aceea de a se iubi unii pe alţii (In 13,34). Dar oare nu exista această poruncă deja în Vechiul Testament? Ba da: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (Lev 19,18). Pentru ce zice Domnul că porunca este nouă? Este oare o poruncă nouă pentru faptul că ne despoaie de omul cel vechi, pentru a ne îmbrăca în omul cel nou? Categoric. Porunca îl face nou pe acela care ascultă, sau, mai bine zis, pe acela care se arată ascultător. Dar iubirea care regenerează nu este cea pur omenească, ci aceea pe care Cristos o contradistinge şi o califică prin cuvintele: “După cum v-am iubit eu”. Ceea ce am arătat mai înainte; dar trebuie să mai ştim că Legea Vechiului Testament era pornită din motive pur pământeşti, cu răsplată vremelnică, era o Lege a conştientizării iubirii naturale, pornită din morala cea mai simplă: Să nu faci altuia ceea ce n-ai dori să-ţi facă ţie altul.

Iubirea nouă adusă de Cristos ne reînnoieşte fiindcă ne comunică viaţa cea nouă, rod al unirii naturii divine cu cea umană din sânul Fecioarei, realizarea Duhului Sfânt şi care ne este împărtăşită prin Euharistie, prin sfântul Mir şi ne face vestitori ai noii alianţe, martori ai învierii. Mai mult: această lege are putere retroactivă, reînnoieşte pe drepţii din vechime, pe patriarhi şi pe profeţi.

Iubirea nouă este universală, reînnoieşte acum chiar toate popoarele şi întreg neamul omenesc, formând o unitate nouă, trupul mistic, Biserica, mireasa unicului Fiu al lui Dumnezeu, despre care spune Cântarea Cântărilor: Cine este aceea care se înalţă strălucitoare ca aurora? (8,5). Este Biserica lui Isus, care are menirea, nu numai de a reînnoi lumea, ci chiar întreg universul, fiindcă toată făptura suspină şi aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,22). Din acest motiv, membrii Bisericii trebuie să fie plini de grijă nu numai unii faţă de alţii, ci faţă de toţi oamenii, faţă de întreaga natură, fiindcă şi ea este capodopera iubirii divine. Numai aşa ne dovedim a fi fiii Celui Preaînalt şi fraţii unicului Fiu al lui Dumnezeu.

Iubindu-se reciproc, cu acea iubire cu care Isus însuşi i-a iubit pe oameni, fraţii săi, el îi călăuzeşte acolo unde se va realiza total dorinţa după fericire (cf. Ps 102,5), când Dumnezeu va fi totul în toţi prin iubirea veşnic nouă (cf. 1Cor 15,28).

Raţiunea lui Isus de a fi pe pământ, de a fi om, de a fi mereu în mijlocul nostru prin cuvântul său şi prin sfintele taine, este acela de a ne iubi unii pe alţii.

A mai fost oare cineva în istorie care să fi trăit, să fi voit şi să fi găsit mijlocul necesar pentru a rămâne cu oamenii numai pentru a-i iubi, pentru a-i învăţa să se iubească dumnezeieşte unii pe alţii? Nu. Atunci ceea ce a făcut Isus este şi va rămâne pururi nou.

Iubirea, făcând parte din categoria valorilor universale, ca şi adevărul, frumosul şi binele, trebuie împărtăşită la toată făptura. Dumnezeu este iubire (1In 4,8) şi noi devenim iubire când ne străduim ca Dumnezeu să fie totul în toţi. Misiunea noastră de iubire este de a-l face vizibil pe cel invizibil: De pe aceasta vă vor cunoaşte oamenii că sunteţi ai mei.

Iubirea este cheia secretului zelului neobosit al apostolilor Paul şi Barnaba (lectura I-a). Deşi necazurile s-au abătut asupra lor, precum valurile mării asupra ţărmurilor, ei au rămas statornici în predicarea cuvântului, care conţine secretul iubirii, fiind convinşi că Isus lucrează prin ei.

Iubirea este cheia convertirii lumii păgâne la credinţă. Priviţi-i cum se iubesc!

La iubire nouă, răsplată nouă.

Pentru a-i încuraja pe toţi pe drumul mântuirii, sfântul Ioan evanghelistul ne face să întrezărim slava care ne aşteaptă: vom deveni Ierusalimul ceresc, îmbrăcat în strălucire, ca o mireasă împodobită pentru mirele ei, ca o iubire pentru altă iubire, ca o locuinţă veşnică pentru Fiul lui Dumnezeu, în care va fi numai fericire, fiindcă numai iubirea este aceea care rămâne veşnic nouă, tânără şi plină de farmec, ea este cheia tinereţii fără bătrâneţe. Iubirea singură ne face pietre vii ale cetăţii Ierusalimului ceresc.

Ca iubirea să rămână veşnic nouă în sufletele noastre, avem trebuinţă de un conservant al iubirii. Conservantul iubirii veşnice este smerenia. Cel care se va smeri, va fi înălţat (Lc 14,11).

N-au existat şi nu vor exista până la sfârşitul lumii pilde mai frumoase, mai grăitoare, mai edificatoare şi mai înălţătoare decât acelea care îşi au rădăcinile în iubirea cea nouă, cea mai curată, care este iubirea lui Isus: Aşa cum v-am iubit eu.

Ce a făcut Isus înainte de a ne da această poruncă nouă? S-a smerit. Încingându-se cu un ştergar, a turnat apă într-un lighean şi, precum cel din urmă servitor, s-a aplecat şi a spălat picioarele apostolilor, inclusiv pe ale aceluia care avea să-l trădeze, ale lui Iuda care l-a vândut pentru treizeci de arginţi (cf. In 13,5 ş.u.). Numai iubirea care merge mână în mână cu smerenia poate mântui, poate ferici, poate clădi o lume nouă, poate învia o lume veche la o viaţă nouă, poate chiar să scoată morţii din morminte, poate înălţa până la desăvârşirea Tatălui ceresc, poate realiza veşnic noi capodopere.

Numai iubind devenim capodopere divine.

Revarsă, Doamne, în noi, Duhul iubirii tale! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin