Predici

Martirul Caliope, întrebat de originea sa, a răspuns judecătorului păgân: Pamfilia este locul meu de naştere, dar gloria mea nu este de aici, ci din faptul că port numele lui Cristos, Domnul meu. Sfântul Sebastian, ca să nu uite de această demnitate de creştin, purta la gât un medalion pe care scria: Sunt creştin.

Demnitatea glorioasă de creştin a izvorât din valori spirituale deosebite, puse în lumină de misterul învierii. Este bine să cunoaştem aceste valori, aşa cum le găsim pe câteva în lecturile zilei.

Prima lectură pune în evidenţă vestirea adevărului mântuitor la Antiohia Pisidiei de către Barnaba: toate popoarele sunt menite să primească vestea învierii şi lumina spre luminarea neamurilor (Is 11,10; Lc 2,32). Evreii au fost primii chemaţi să îmbrăţişeze acest adevăr, dar, fiindcă majoritatea s-a opus, ba chiar persecutau pe cei care le aduceau vestea mântuirii, Paul şi Barnaba au luat iniţiativa de a predica păgânilor, care s-au arătat foarte receptivi.

Dat fiind faptul că orice adevăr este izvorât din Dumnezeu şi Dumnezeu este Tatăl tuturor oamenilor, adevărul învierii este destinat pentru credinţa mântuirii tuturor: Voi toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Nu mai există nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, toţi fiind una în Isus Cristos (Gal 3,36).

Învierea adună oamenii într-o unitate armonioasă, din care fiecare capătă, pe lângă valoarea individuală, o valoare colectivă, socială, în funcţie de mulţimea celor adunaţi. Un gram de aur valorează ceva, un kilogram valorează mai mult, dar un munte de aur? Învierea ne pune în comuniune şi formăm valoarea de aur a Bisericii în totalitatea ei, de care ne bucurăm atât individual cât şi colectiv. Cine înţelege acest lucru, înţelege de ce apostolii erau fericiţi când sufereau pentru ca adevărul mântuitor al învierii lui Isus să-şi capete dreptul său universal. Evreii, închişi în naţionalismul şi religia lor, nu au înţeles deschiderea Bisericii pentru toţi oamenii. Cineva spunea: Cel care caută adevărul, ar trebui să fie cel mai umil om de pe pământ. Mândria, egoismul şi comoditatea sunt totdeauna cei mai mari duşmani ai adevărului (Em. D’Angelo).

Învierea glorioasă a lui Isus a adus în sufletele apostolilor un plus de cunoaştere de ei înşişi, care a generat un înalt grad de smerenie şi o mai mare disponibilitate pentru toţi oamenii. Chiar dacă la început le-a venit foarte greu să se desprindă de mentalitatea conaţionalilor, adevărul învierii Domnului a biruit asupra sângelui, prejudecăţilor, obiceiurilor, temerilor etc.

Învierea glorioasă a adus apostolilor descifrarea semnului crucii, anume că suferinţa este semnul iubirii infinite a lui Dumnezeu. Din acest motiv ea a devenit şi pentru ei o necesitate, după acel trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi aşa să intre în slava sa (Lc 24,26); simţeau că adevărul mântuirii trebuie udat cu sânge, ca să aducă roade la toate popoarele.

În faţa acestui trebuie să pătimească mulţi se revoltă, refuzând munca, chinurile naşterii, moartea etc. Să ne gândim însă în mod serios: ce ar fi pământul numai cu cât ne-a lăsat Dumnezeu să suferim? Un fel de rai. Dacă pământul devine un iad tot mai mare pe zi ce trece, acest lucru se datorează omului. El a inventat revolta, războiul, armele cele mai ucigătoare, lagărele morţii, divorţurile etc. Omul refuză să înţeleagă necesitatea lui trebuie şi, când Dumnezeu îl încearcă puţin, omul se văicăreşte mult. Uităm că suferinţa este o necesitate chiar din punct de vedere fizic, material, corporal. Ce ar fi pământul fără suferinţă? Un rai? Nu, o planetă a monştrilor. Dacă n-am simţi durerea când ne ardem, am deveni cu un picior mai scurt sau ciung de o mână; cine s-ar mai feri să nu-şi spargă capul sau să-şi scoată ochii? Suferinţa este paznicul frumuseţii şi integrităţii noastre fizice. Multe sunt minunile lumii, dar cea mai frumoasă este omul, spune Sofocle din vechime. Or, această minune ar fi dispărut de mult timp fără suferinţă. Dar nu numai că suferinţa nu nimiceşte, ci devine un izvor de viaţă transformatoare şi revelatoare ca, de exemplu, în diaconul Ştefan care, sub ploaia de învinuiri şi de bolovani, devine ca un înger şi vede cerul deschis şi în el slava lui Dumnezeu (cf. Fap 6,15; 7,56); şi fiindcă martiriul religios nu este niciodată în cauză proprie, ci pentru cea a lui Cristos, fiind suprema renunţare la egoism, constituie dovada autentică a mesajului creştin: învierea. Tot suferinţa este aceea care ne măreşte mereu setea după infinit, după Dumnezeu, izvorul fericirii veşnice. După cum suferinţa ne constrânge să ne îngrijim de trup, tot aşa moartea ne constrânge să ne îngrijim de suflet.

Un creştin rus, ieşit din închisoare, povesteşte: Aspectul meu exterior nu era deloc atrăgător. Condamnat la munca de jos, lucram în mină. Aici am suferit un accident care m-a făcut ghebos. Odată, un copil m-a privit cu atenţie şi mi-a zis: “unchiule, ce porţi în spate?” Eram sigur că mă va lua în râs, dar i-am răspuns: “Un gheb”. “Nu, mi-a zis el, Dumnezeu este iubitor de oameni şi mămica mi-a spus că el nu sluţeşte pe nimeni. Dumneata nu ai un gheb, ci o cutie. Eu ştiu că în această cutie sunt ascunse două aripi de înger. Într-o zi, când această cutie se va deschide, vei zbura la cer”. Am început să plâng de bucurie; eram atât de fericit cu ghebul meu! Iată cât de mângâietor este pentru un om credincios gândul că se va deschide cutia trupească şi sufletul îşi va lua zborul spre infinit. Fiecare suferinţă este o încercare de a deschide cutia trupului, pentru a elibera aripile care înalţă la cer. Fiecare suferinţă este o spălare a sufletului în sângele lui, o înscriere în rândul celor ce au menirea să stea în jurul tronului pentru a-i sluji; este o apropiere de izvoarele apelor vieţii veşnice, unde Dumnezeu însuşi va şterge orice lacrimă din ochii celor credincioşi (lectura a II-a). Prin orice suferinţă, apostolii simţeau că se înalţă. Fiecare creştin este chemat, prin învierea lui Cristos, să ia această poziţie demnă în faţa crucii. Isus s-a făcut asociatul nostru în cruce, ca noi să devenim asociaţii lui în înviere. Capitalul investit de Tată în Fiul Omului, este viaţa. Devenim părtaşi la acest capital prin înviere.

Isus a voit să se înscrie în necesitatea suferinţei pentru a pune în evidenţă valoarea iubirii. Şi-a luat misiunea de păstor bun, care îşi dă viaţa pentru oile sale, pentru a ne determina şi pe noi să-i ascultăm glasul: toată cetatea s-a adunat ca să audă cuvântul Domnului, pe care, auzindu-l, se bucurau şi îl slăveau (lectura I-a).

Acela care vizitează catacombele din Roma observă cu uşurinţă pe mormintele martirilor diferite figuri simbolice: un porumbel, simbolul sufletului care zboară spre cer; un peşte, simbolul lui Isus, prin care se recunoşteau primii creştini între ei în timpul persecuţiilor (IHTIUS = Jesus Hristos Theu Hios Soter = Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul); Moise lovind stânca din care ţâşneşte apa, simbolul vieţii veşnice din Vechiul Testament, reprezentând pe Isus, lovit în coastă, lasă să iasă sânge şi apă, simbolul sacramentelor Bisericii; însă figura cea mai des întâlnită este păstorul cu mielul pe umeri mergând în faţa turmei. Aceasta sugerează ideea că Isus, păstorul cel bun, îşi iubeşte turma şi numai iubirea este instrumentul care poate stabili un raport autentic de cunoaştere şi îndrumare spre viaţa veşnică. Aşadar demnitatea noastră creştină are la temelie iubirea divino-umană a lui Isus. Ce poate fi mai frumos, mai preţios, mai onorabil?

Iubirea bunului păstor s-a concretizat în Joia Mare în două taine: în Preoţie şi în Euharistie, în păstorul vizibil şi în hrana sufletului. Prezenţa lui Cristos invizibil nu ajunge pentru oamenii care au nevoie de a vedea cu ochii şi de a asculta cu urechile (Emilio D’Angelo). Cineva a pus pe buzele lui Isus aceste cuvinte cu privire la preot: Am nevoie de mâinile tale pentru a continua să binecuvântez; am nevoie de buzele tale pentru a continua să vorbesc; am nevoie de trupul tău pentru a continua să sufăr; am nevoie de inima ta pentru a continua să iubesc; am nevoie de tine pentru a continua să mântuiesc.

Datoria noastră creştinească este, nu numai de a asculta de glasul bunului păstor, de a ne bucura de demnitatea de creştini, de a-i purta numele, dar şi de a ne ruga, de a ne jertfi, ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului învierii, ca toţi oamenii să fie purtaţi pe umerii bunului păstor spre împărăţia regelui veşnic, spre a se realiza dorinţa lui Isus de a fi o singură turmă şi un singur păstor, în conformitate cu ruga sa (cf. In 10,16).

pr. Anton Dancă Ritul latin