Predici

Ne-am adunat, la îndemnul sfintei Biserici, să medităm cel mai tragic dintre adevărurile noastre de credinţă: Cred în Isus Cristos… care a pătimit sub Ponţiu Pilat, s-a răstignit, a murit, s-a îngropat şi s-a coborât în iad.

De lucrurile triste, dureroase, ruşinoase etc. nu ne putem aminti niciodată cu plăcere, ci din contra, căutăm să le uităm cât mai repede. De ce totuşi Biserica insistă să ne gândim cu recunoştinţă, ba chiar să contemplăm cu bucurie suferinţele lui Isus, asemenea sfântului Paul? Desigur, nu spre a le vedea tragicul lor, ci dragostea care le-a dat valoare mântuitoare, fiindcă fără iubire, suferinţa nu are nici o valoare; dar văzându-le, să putem spune cu apostolul Ioan: Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea lui Dumnezeu pe care o are faţă de noi (1In 4,16). Tocmai pentru că suferinţele lui Isus sunt dovada iubirii faţă de noi, de aceea, plecând cu ucenicii de la Cina cea de Taină spre Grădina Măslinilor, locul agoniei, au intonat cântări de psalmi (cf. Mt 26,30).

Interesant, grozăvia chinurilor o deducem tocmai din acele cântări de laudă ale lui Isus. Niciodată n-au făcut evangheliştii această remarcă până acum: Isus cântă numai în preajma morţii. Este cântecul lebedei? De ce numai acum? Fiindcă a sosit ceasul său (cf. In 8,20), ceasul eliberării şi al fericirii, al preamăririi, al revelaţiei supreme (cf. In 12,23-27). Mai sunt doar câteva ore şi va putea spune: S-a săvârşit (In 19,30), adică mi-am împlinit menirea pe pământ, pot pleca liniştit. Povara crucii nu l-a apăsat numai pe drumul Calvarului, ci a simţit-o toată viaţa, din care cauză exclamă cu durere la un moment dat: Generaţie necredincioasă şi stricată, până când voi fi cu voi şi vă voi îndura? (Lc 9,41). Acum se bucură că peste puţin timp se va elibera, o va oferi Tatălui în schimbul coroanei de glorie.

În Grădina Măslinilor, Isus transpiră sânge. Normal, după o astfel de transpiraţie, trebuia să urmeze decesul. De ce totuşi nu a murit? În pătimire a fost susţinut de atotputernicia firii sale dumnezeieşti, dar nu spre a-i uşura povara, ci spre a-i da posibilitatea să o ducă peste puterile sale omeneşti. Iconografia creştină, înţelegând misterul implicării Tatălui ceresc în agonia lui Isus, ni-l arată pe Tatăl susţinându-i crucea din spate, ca şi cum el însuşi ar fi fost răstignit. De fapt, apariţia îngerului care l-a întărit, confirmă acest lucru (cf. Lc 22,43). În acest sens putem spune că Dumnezeu a suferit pentru mântuirea noastră.

Dacă în agonia din Grădina Măslinilor a fost necesară intervenţia divină pentru a nu muri, cu atât mai mult acest ajutor va fi necesar la biciuirea şi încoronarea cu spini, la purtarea crucii până pe Calvar, în momentul răstignirii şi a celor trei ore de pe cruce.

Cineva şi-a pus întrebarea: Ce groaznică lipsă a cerut o asemenea jertfă? Când Ierusalimul a fost asediat (69-70 d.C.), în cetate, unde erau adunaţi cam trei milioane de evrei veniţi din toată lumea pentru sărbătorile de Paşti, s-a făcut o foamete îngrozitoare. Istoricul Iosif Flaviu spune că oamenii mâncau fân ca animalele şi rodeau curelele de la încălţămintele morţilor precum câinii. O femeie, cu numele Maria, într-o clipă de disperare şi-a tăiat copilul din braţe, l-a fript şi l-a mâncat. De fapta ei s-au îngrozit şi romanii păgâni. Lipsa hranei ajunsese la culme. Când îl vedem pe Isus jertfit pe lemnul crucii, ne întrebăm: Oare ce lipsă atât de mare a necesitat o astfel de jertfă? Cu atât mai mult cu cât apostolul Ioan spune că Mielul lui Dumnezeu a fost înjunghiat deja de la întemeierea lumii (cf. Ap 13,8). Lipsea adevărata viaţă: harul. În har stă toată măreţia omului, asemănarea sa cu Dumnezeu, pierdută de Adam prin păcat. Redobândirea harului necesită un nou act creator din partea voinţei lui Dumnezeu. Reînzestrarea sufletului omenesc cu har înseamnă îndumnezeirea lui. Pentru aceasta spunea sfântul Bonaventura: Dacă am vedea un suflet în starea harului sfinţitor, am muri de fericire, am crede că îl vedem pe Dumnezeu însuşi. Sfântul Vincenţiu Ferrer pune partea negativă: Dacă am vedea un suflet în starea păcatului de moarte, am muri de groază, am crede că este diavolul în toată urâţenia lui. Suferinţele lui Isus au menirea să ne dea ceea ce ne lipsea: strălucirea divină a harului, viaţa cea nouă, de aceea ele pun în evidenţă caritatea divină, fiindcă mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi, nimeni nu are (In 15,13). De fapt, cu iubirea cu care Dumnezeu se iubeşte pe sine, ne iubeşte şi pe noi. Ispititorul, ducându-i la păcat pe Adam şi Eva, a adus cea mai urâtă injurie iubirii divine. Era absolut de trebuinţă ca această injurie să fie înlăturată; altfel Dumnezeu însuşi ar fi rămas ca un învins, ca un mincinos; fiindcă Dumnezeu le spusese protopărinţilor că, de vor mânca din pomul oprit, vor muri; iar Satana le-a spus că nicidecum nu vor muri, ci vor fi ca Dumnezeu (Gen 3,5). Astfel problema onoarei sale a devenit problema mântuirii noastre.

Recunoştinţa noastră trebuie să stea în faptul următor: problema mântuirii ne implică să conlucrăm în mod conştient şi responsabil cu voinţa lui Dumnezeu pentru a recupera gloria sa, pentru o biruinţă definitivă asupra Satanei şi de închidere a infernului.

Sărutul, pe care îl vom pune pe cruce în această zi, să fie un jurământ de credinţă pentru fiecare dintre noi; să fie o lepădare totală de Satana şi de faptele lui; să fie un act de iubire recunoscătoare faţă de Isus, care a umplut cu har abisul dintre om şi Dumnezeu Tatăl.

Sfântul Ieronim, gândindu-se odată la jertfa lui Cristos de pe cruce, a izbucnit în aceste cuvinte: Doamne, cu ce voi răsplăti eu dovezile iubirii tale? Aş vrea să-ţi dau ceva ce-mi aparţine, ca să-ţi dovedesc că te iubesc! Şi Isus i-a răspuns: Ieronime, dă-mi păcatele tale să le spăl în sângele meu!

Acelaşi lucru ne cere azi Isus: păcatele; el vrea să le spele în sângele său.

Într-o localitate din Germania, Würzburg (Bavaria), se află un crucifix minunat. Mântuitorul şi-a desprins mâinile din cuie pe cruce şi apare cu braţele ca şi cum ar strânge pe cineva la pieptul său. O istorioară spune că într-o noapte, un hoţ a intrat în biserică; ajuns în faţa crucifixului, a văzut pe capul lui Isus, peste coroana de spini, o coroană cu pietre preţioase, care, în lumina candelei de la altar, străluceau feeric. Hoţul a urcat pe un scaun şi a întins mâinile să fure coroana preţioasă; deodată simte că este strâns în braţe… Ar fi voit să coboare şi să fugă, dar era imposibil să se desprindă din braţele Răstignitului. L-au străpuns toţi fiorii de groază; numai că privirile lui sălbatice se întâlnesc cu privirile blânde şi pline de iubire ale lui Isus. Pe jumătate mort de frică şi de ruşine, hoţul a reuşit să îngâne: Doamne, iartă-mă! Şi, încurajat de privirile milostive ale lui Isus şi-a început spovedania întregii sale vieţi. Cu cât se destăinuia mai sincer, cu atât privirile lui Isus apăreau mai pline de iubire şi de milostivire. Trei ore au stat aşa: Isus şi hoţul, faţă în faţă. Şi, când în cele din urmă, Isus i-a spus: Te iert, hoţul a îmbrăţişat crucifixul ca pe cea mai mare comoară, l-a sărutat şi cu ochii plini de lacrimi, a rostit un sincer: Te iubesc. Zorile dimineţii i-au găsit aşa: îmbrăţişaţi precum cei mai buni prieteni.

O Doamne, cu sărutul meu din această seară, vreau să-ţi fur coroana de spini şi harul de a-mi purta crucea zilnică pe urmele tale. Îmbrăţişează-mă şi pe mine, ca pe acel tâlhar, ca zorile veşniciei să ne găsească în dulce prietenie! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin