Start > Ritul bizantin > Episodul pescuirii minunate

Episodul pescuirii minunate

15 September 2006
1,088 afișări

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină
Duminica I-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XVIII-a după Rusalii)

Meditând atent asupra pericopei evanghelice citită azi, pericopă în care Sfântul Evanghelist Luca ne istorisește episodul pescuirii minunate și al chemării la apostolat a lui Simon, care ca apostol se va chema Petru, și al lui Iacob și Ioan, fiii lui Zevedei, trei lucruri ne rețin atenția privitor la comportarea lui Simon Petru. Acestea sunt: 1. Resemnarea lui în fața insuccesului de după o noapte întreagă de pescuit; 2. Smerenia și recunoștința lui în urma pescuirii miraculoase; și 3. Răsplătirea acestor virtuți de către Mântuitorul prin alegerea lui Petru ca apostol.

Să ne oprim pe rând asupra acestor trei momente.

1. Urmat de mulțimea dornică să-I asculte cuvântul, Isus sosește la malul Mării Tiberiade, unde vede două corăbii trase la mal și niște pescari spălându-și mrejele. O corabie era a lui Simon, cealaltă a celor doi fii ai lui Zevedei – Iacob și Ioan. Obosiți și abătuți după o noapte întreagă de trudă zadarnică, își spălau tăcuți mrejele. Isus, urcându-se în corabia lui Simon, îl roagă pe acesta s-o depărteze de la mal și, șezând în ea, începe să învețe mulțimile. După ce își încheie cuvântarea, îi zice lui Simon: “Depărteaz-o la adânc și aruncați-vă mrejele spre pescuit” (Luca V, 4).

În momentul în care Isus îi adresează aceste cuvinte, Simon se găsea la capătul unor eforturi de o noapte întreagă, soldate cu un eșec total. Toată noaptea se trudise degeaba, fără să prindă ceva, deși noaptea e timpul cel mai prielnic pentru pescuit. Din partea sa, el făcuse totul fără nici un rezultat final.

Dar această neizbândă externă a îndeletnicirii sale aduse oare cu sine și o neizbândă internă, sufletească? Era el descurajat? Își spunea oare în sine: “Dumnezeu nu-mi ajută, nu are grijă de mine?” Nicidecum. Desigur, vesel nu putea fi, căci era firesc să nu fie după atâta trudă zadarnică, dar descurajat nu era, ceea ce vedem din faptul că la porunca lui Isus de a depărta corabia în larg și de a-și arunca mrejele în apă, Petru îi răspunde liniștit și încrezător: “Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mreaja” (Luca V, 5). Acest răspuns ni-L arată pe Petru gata, sprijinit pe cuvântul lui Isus, să reînceapă munca, deși acum condițiile erau nefavorabile, căci era ziuă, iar el era istovit. Iată deci cum insuccesul, departe de a-l descuraja, îi insuflă un nou elan, prin încrederea deplină în cuvântul Mântuitorului.

Ce pildă edificatoare pentru noi! Câte eșecuri, câte umiliri și obstacole întâmpinăm și noi în îndeplinirea slujbei și ocupațiilor noastre de fiecare zi! Unele datorită grabei, altele neatenției, ori nepriceperii. Unele vin fără vina noastră, chiar când pornim la drum cu intențiile cele mai curate și după ce ne-am rugat și am făcut toate preparativele cuvenite. Avem oare dreptul să ne pierdem nădejdea? Nicidecum, deoarece Dumnezeu, care urmărește un scop mai înalt, spiritual, vrea ca toate eșecurile și piedicile ce-mi ies în cale să-mi fie tot atâtea trepte spre o mai mare dezlipire de mine însumi, și o mai mare atașare de El și încredere fără rezerve în ajutorul Său. Pot eu să las totul, în caz de insuccese, și să renunț la chemarea Sa ce îmi asigură un atât de prețios profit spiritual?

Nu rareori se întâmplă să sufăr înfrângeri chiar în strădaniile pentru înaintarea în virtute. Iau zilnic hotărâri bune, îmi fac planuri mărețe, dar, poate, chiar în clipa următoare, din slăbiciune ori neatenție, le calc în picioare. Am oare dreptul să-mi spun: “Nu mă pot învinge, Dumnezeu nu-mi ajută?” Nu. Dimpotrivă, dacă mă voi examina serios, voi constata că vina o port tot eu, care mi-am pus încrederea în puterile mele, nesocotind că fără harul său nu sunt nimic. Și astfel nu am altceva de făcut decât să mă căiesc și să-i cer mai multă smerenie și încredere necondiționată în El. Și după fiecare cădere să mă ridic prompt, gata să-mi reiau lucrul: “Doamne, cu încredere în puterea harului Tău, voi încerca din nou”.

În felul acesta toate insuccesele, atât în îndeletnicirile mele pe plan vremelnic, cât și în strădaniile mele pe planul vieții spirituale, care de altfel sunt legate de primele, se vor transforma în succese, căci celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, adică celor ce tind din răsputeri să caute și să facă în toate voia Lui, în bucurii ca și în încercări, toate li se întorc spre bine.

2. Așa a făcut Petru. “Și aruncând mreaja, a prins mulțime mare de pești, încât li se rupea mreaja” (Luca V, 6). Astfel, încrederea necondiționată a lui Petru în cuvântul lui Isus a fost răsplătită de Isus printr-o minune. Și, aci, apare smerenia profundă a lui Petru. El își dă seama că în acest succes miraculos el nu are nici un merit; totul este efectul puterii milostive a lui Isus. De aceea, copleșit de propria sa nevrednicie, se prosternează în fața Lui, implorându-L: “Ieși de la mine Doamne, căci om păcătos sunt” (Luca V, 8). Ceea ce nu vrea să însemne: “Desparte-Te de mine, rupe-o cu mine, Doamne!” ci: “Tu, Doamne, Tu singur ai făcut aceasta și eu nu sunt vrednic să stau în prezența Ta!” Și precum înainte, din insucces, tot astfel acum, din succes, Petru trage folos pentru sufletul său, căci sufletul său deschis, docil cuvântului lui Isus, se umple de har, de harul unei credințe tari și al unei încrederi și mai mari, precum și de harul unei smerenii profunde care îl leagă strâns prin recunoștință și iubire de Învățătorul său. Prin acel: “Ieși de la mine (…)”, Petru ajunge și mai aproape de Isus, de Dumnezeu.

Cât de departe suntem noi de această atitudine a lui Petru în succese! Uităm atât de ușor de Dumnezeu în succesele noastre, chiar și în acelea care privesc mântuirea. Nu o dată ne pomenim printre aceia care, izbutind într-un lucru, spun: “eu”, “eu” și iar “eu”, în loc să avem permanent în fața ochilor adevărul că existența și puterile noastre fizice și morale sunt opera iubirii lui Dumnezeu, și doar Lui îi datorăm lauda pentru tot ce suntem și realizăm? “Ce ai ce nu ai primit – ne avertizează Sfântul Apostol al neamurilor – și, dacă ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu ai fi primit?”

3. În sfârșit, drept răsplată pentru frumoasa mărturie de atașament și încredere, Isus îi face lui Petru un dar și mai prețios și neașteptat – darul alegerii lui de apostol, de colaborator intim al Său și de continuator al misiunii Sale de mântuire a oamenilor: “Nu te teme, de acum vei prinde oameni” (Luca V, 10), îi zice Isus lui Simon. “Și scoțând amândouă corăbiile la mal, lăsând toate, s-au dus după dânsul” (Luca V, 11).

Prin acest pescuit miraculos, Isus a vrut să-l pregătească și să-l educe pe Petru pentru viitoarea lui îndeletnicire, aceea a mântuirii sufletelor, în care, la fel ca și în aceea pe care o părăsea el acum, el va avea nu numai bucurii și succese, ci și suferințe și înfrângeri. Dar, după cum în insuccese el va trebui să nu-și piardă curajul, ci să reia lupta cu încredere neclintită în ajutorul Celui ce l-a chemat, tot astfel, în bucuria succeselor neașteptate el va trebui să se smerească, recunoscând că în lucrarea de mântuire a semenilor săi el nu a fost decât un instrument netrebnic în mâna lui Dumnezeu, și singur Lui să-I ofere toată slava.

Comportamentul lui Petru să ne fie îndemn și model de încredere în Dumnezeu când strădaniile noastre sunt zădărnicite, și de smerenie și recunoștință în clipele de izbândă, preamărindu-L pe El, de la care vine “tot darul cel bun și tot harul desăvârșit” (Iacob I, 17). Astfel vom crește tot mai mult în har, în credință și iubire, care prin succese și înfrângeri ne va înălța – ca pe tot atâtea trepte – spre unirea cu Isus, cu Domnul și Mântuitorul nostru. Și, asemenea lui Petru vom deveni și noi, în locul pe care-l avem în societate, apostoli prin trăirea noastră creștinească, ce va iradia în jurul nostru, chiar dacă nu se va vedea, lumina și mireasma cuvântului și virtuților lui Isus care trăiește în noi și care, prin noi, vrea să atragă la Sine și sufletele semenilor noștri. Amin.

Ritul bizantin