Start > Ritul latin > Ora bilanțului

Ora bilanțului

1 December 2006
1,111 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica Floriilor (Anul C)

Acum, în preajma morții lui Isus, ne întrebăm: Ce a realizat Mântuitorul pe pământ? Care este testamentul său? Ce ne-a lăsat ca moștenire?

Patriarhii, profeții și sfinții Vechiului Testament s-au zbuciumat cu problema spiritualității neamului omenesc; au voit să-i dea un curs ascendent. Dar Isus? Mântuitorul le apreciază efortul, îl pune în evidență și vrea să-l transmită mai luminos și eficient pentru viitor. Toată spiritualitatea trecutului este întruchipată în Moise și Ilie, cărora, Isus pe muntele Tabor le dă o nouă strălucire în lumina feței sale. Isus a ținut cu tot dinadinsul să clădească cetatea luminii pe vârful muntelui, ca să servească întregii omeniri ca punct de orientare, ca toți să poată ajunge în lumina ei, nu numai la convingerea că sunt chemați să se împărtășească din adevărul care îi face liberi (cf. In 8,32), dar chiar de împărtășirea reală a acestei fericiri.

Ceea ce îi împiedica pe mulți iudei să ajungă la această împărtășire a adevărului era mulțimea legilor care le apăsa umerii mult prea greu. Isus le reduce la una singură: legea iubirii, afirmând că Legea, precum cea a sabatului, este făcută pentru om și nu omul pentru Lege (cf. Mc 2,27), ușurând astfel povara de pe umerii slăbiți de păcat.

Isus a demonstrat oamenilor într-un chip magistral că nu ceea ce îi face fericiți pe acest pământ este bine, ci numai ceea ce este bine îi poate face fericiți pentru totdeauna, că fără moralitate nu este posibilă o fericire durabilă. Din acest motiv a recomandat înfrânarea poftelor sensibile, fiindcă ceea ce este legat de trup nu poate mulțumi dorința spirituală a sufletului care tinde spre infinit. Dar, ca să putem face binele care ne face fericiți pe pământ, care ne asigură fericirea învierii și fericirea vieții veșnice, Isus ne-a dat ca hrană trupul și sângele său în Euharistie, prin care aducem Tatălui mulțumirea supremă pentru tot ce suntem și pentru tot ce avem. Cred că în Taina euharistică Isus ne-a dat forma supremă a cultului, legătura intimă cu Dumnezeu, pe care a promis-o femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Vine ceasul și acum a venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și adevăr; fiindcă astfel de închinători își dorește Tatăl. Dumnezeu este duh și cei care i se închină, se cuvine să i se închine în duh și adevăr (In 4,23-24). A-i oferi Tatălui suspinele Duhului Sfânt care se roagă în noi, împreună cu jertfa lui Cristos care pune în evidență adevărul suprem al iubirii divine, este ceea ce își dorește Tatăl din partea noastră.

Ernest Renan, scriitor francez (1823-1892), comentează cuvintele lui Isus de mai sus în felul următor: El spune pentru prima dată cuvântul pe care se va clădi așezământul religiei eterne. El a întemeiat cultul cel mai curat, fără dată, fără patrie, acela pe care îl vor practica spiritele înalte. Nu numai că religia sa în acea zi a fost religia cea mai bună pentru omenire, dar a fost însăși religia în sensul absolut: și dacă alte planete sunt locuite de oameni înzestrați cu darul rațiunii și al moralității, nu se poate ca religia lor să se deosebească de aceea pe care Isus a promulgat-o lângă fântâna lui Iacob.

Isus aduce această religie sublimă și plină de cea mai înaltă înțelepciune într-un moment când rabinii declarau sentențios și cu emfază că, decât să dai învățătura Legii pe mâna femeilor, mai bine s-o arunci în foc. Iată că Isus pune în evidență, prin cultul suprem, valoarea de persoană a femeii, capabilă să i se închine Tatălui în duh și adevăr.

Mai departe, de importanță capitală este și învățătura lui Isus despre suferință. Dacă el a pătimit și a murit pe cruce, fără să ceară sau să aștepte o intervenție miraculoasă din partea Tatălui, deși suferea nevinovat, cu ce drept ne plângem noi cei vinovați și așteptăm minuni ca să fim eliberați de suferințe? Isus ne-a dat învățătura sa, pe care a întărit-o cu exemplul său: dacă nu stă în puterea noastră să înlăturăm suferința și moartea din lume, ne putem servi de ele ca de un instrument de purificare și înălțare spirituală pe scara cea mai nobilă a iubirii. În felul acesta suferințele și moartea apar ca o adevărată binefacere, ca o pregătire pentru a intra în slava învierii și fericirii veșnice, după cum spune Mântuitorul celor doi ucenici în drum spre Emaus: Trebuia să pătimească toate acestea Cristos și astfel să intre în slava sa (Lc 24,26). Misterul gloriei veșnice este cuprins în ceea ce pătimim pe pământ și trebuie să fim fericiți de această garanție. Cred că avea dreptate Goethe, scriitor și om de știință german (1749-1832), când spunea: Cel care niciodată nu și-a mâncat pâinea în durere și niciodată n-a petrecut orele de noapte așteptând în lacrimi dimineața, acela nu va cunoaște puterile cerului. Credința că Dumnezeu iubește lumea ca un tată, fiindcă a creat-o, în așa măsură încât își sacrifică pe singurul său Fiu, constituie o formidabilă și nesecată forță spirituală care înviorează și înalță omenirea până la desăvârșire, descătușând sufletul de lanțurile orgoliului și ale materiei.

Prin parabola Tatălui milostiv (a fiului risipitor), Isus ne învață că legea iubirii este mai presus de legea dreptății. Pe când legea dreptății tinde spre osânda celui vinovat, legea iubirii se străduiește să-l salveze.

Nu trebuie să uităm un alt lucru deosebit de important și anume: de la Isus avem revelația cea mai înaltă despre atributele dumnezeirii. Ar fi o eroare fundamentală să se creadă că poate exista iubire sinceră față de oameni acolo unde lipsește iubirea de ordin metafizic, de ordin supranatural. Cum poate să iubească cineva cu adevărat și să ajute pe aproapele, dacă nu-i în stare să iubească ceea ce revelează expresia absolutului și a desăvârșirii? Cum poate cineva să se înduioșeze în mod sincer de durerea și suferința semenilor săi, când pe el nu-l cutremură fiorul infinitului, misterul creației și taina existenței sale? Cum poate cineva să lupte în mod serios și eficace pentru dreptate și omenie, pentru progresul societății, dacă nu iubește expresia cea mai înaltă a ideii de dreptate, de adevăr, bine și progres? Este ceva absurd din punct de vedere logic și imposibil din punct de vedere psihologic. Fără noțiunea iubirii supreme a lui Dumnezeu, nu poate exista iubire sinceră față de oameni, deoarece aceasta din urmă nu-i decât manifestarea celei dintâi. De aceea, adevărul moral cuprins în parabola Samariteanului milostiv nu va putea fi depășit niciodată, fiindcă el reprezintă culmea perfecțiunii atinsă în domeniul eticii.

Religiile superioare se pot judeca după rugăciunile pe care le rostesc, spune Adolf Harnack. Or, în această privință, rugăciunea Tatăl nostru, lăsată nouă de Isus, reprezintă expresia desăvârșită a gândirii morale și religioase. Este rugăciunea simplă pentru cei simpli, dar nespus de profundă pentru mintea cea mai ascuțită și pătrunzătoare. Prin ea, bogatul și săracul, cel sănătos și cel bolnav, stăpânul și sclavul, femeia și bărbatul, cel negru ca și cel alb ca rasă umană, orice ființă care este în stare să-i spună lui Dumnezeu Tată, îmi este frate, soră; mă rog pentru ei și ei se roagă pentru mine. Această comuniune cu toți oamenii și cu Dumnezeu constituie expresia cea mai bogată în conținut teologic și moral, fiindcă ruga pornește de la Duhul lui Dumnezeu din noi și ajunge la Tatăl prin Cristos Domnul nostru.

Aceste adevăruri să le medităm în fața crucii cu toată seriozitatea în aceste zile din Săptămâna Mare și vom înțelege bogăția spirituală pe care Isus ne-a lăsat-o ca moștenire în testamentul său și datoria noastră sfântă este de a o transmite mai departe prin viața de fiecare zi. Amin.

Ritul latin