Start > Ritul latin > De la iertat la iertător

De la iertat la iertător

1 December 2006
1,044 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a V-a din Post (Anul C)

Lumea este atât de înrădăcinată în trecut încât cineva a spus că morții trăiesc în noi (Cicero), iar dictonul Historia magistra vitae – Istoria este învățătoarea vieții – este arhicunoscut. Că trecutul este învățătorul prezentului, nimeni nu contrazice. Este cunoscut faptul că omul se teme de ceea ce este nou, se teme de viitor; fiecare dorește noul, viitorul, dar așa cum îl gândește și cum îl vrea el, tras pe calapodul trecutului, ceea ce duce la un conflict între generații: bătrânii se arată mai conservatori, tinerii mai reformatori și de obicei prea reformatori.

Omul nou, voit de Dumnezeu și înnoit prin har, adică prin viața cea nouă adusă de Cristos, este și trebuie să fie înfipt cu rădăcinile în viitor, într-o viață care să depășească viața naturală și pe cea a harului, în viața divină, veșnică.

Isaia profețește că Domnul Dumnezeu va face o lume nouă; el dă drept garanție minunea de la Marea Roșie unde israeliții trec prin mijlocul apelor ca pe uscat, ceea ce constituia o noutate nemaiîntâlnită, pe când egiptenii, încercând să facă același lucru, și-au găsit sfârșitul în valuri. În vederea realizării omului nou, Isaia a încercat să-și determine ascultătorii să trăiască din viitor, să se ancoreze în el, citez: Nu vă mai gândiți la ceea ce a fost înainte și nu vă mai amintiți de cele trecute! Le cerea acest lucru fiind sigur că Dumnezeu va face cu ei lucruri și mai mari, mai minunate. Desigur că nici Isaia nu bănuia ce fel de viață avea să ne aducă Mesia, viața divino-umană, cea realizată de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei din Nazaret prin unirea ipostatică și care avea să fie împărtășită oamenilor la banchetul euharistic, la sfânta Liturghie.

După sfântul Paul, lumea nouă este aceea care îl cunoaște pe Cristos, care renunță la toate și-l alege pe Cristos, care caută și își află mântuirea prin credința în Cristos, se ancorează în viitor prin învierea lui Cristos din trecutul istoric, ca să aibă viața veșnică.

Într-un cuvânt, lumea nouă este aceea care, asemenea sfântului Paul, își zice și caută: Pe Isus vreau să-l cunosc și puterea învierii lui (Fil 3,10), dând uitării cele trecute, infidelitățile izvorâte din necredință, tinzând spre cele viitoare, deoarece, Dumnezeu, când ne-a creat din iubire, când Tatăl veșnic ne-a dat viața pământească, a știut că îl vom supăra prin păcat, dar la fel de bine știe că, prin viața cea nouă adusă de Fiul în lume, vom ajunge la viața cea adevărată în Duhul Sfânt, care ne va face asemenea îngerilor prin înviere și apoi îl vom iubi veșnic. Bucuria lui Dumnezeu, legată de viitorul nostru, îl determină să dea uitării fărădelegile noastre temporale, ca să-l iubim veșnic.

Căutând cunoașterea lui Cristos și puterea învierii lui, pe Duhul Sfânt, experimentăm noul, cum valorile își schimbă locul: ceea ce mai înainte era un câștig, acum devine o pierdere. Experimentând noul, omul își găsește personalitatea acolo unde mai înainte credea că și-a pierdut-o; își găsește fericirea acolo unde mai înainte credea că este numai durere; își găsește viața acolo unde mai înainte credea că toate se termină cu moartea.

Mulți se numesc creștini numai pentru că îl admiră pe Cristos, dar nu-l urmează, de frică să nu se piardă pe ei de ei înșiși, considerând îmbrăcarea în Cristos drept o înstrăinare, datorită exigenței cuvintelor lui: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea zilnic și să mă urmeze(Mt 16,24). Creștinul care nu riscă lepădarea de sine rămâne ancorat în trecut, în viața cea veche. Temându-se de ceea ce este nou, trecutul îi răstignește viața și creștinul se materializează în loc să se spiritualizeze. Dar Isus, fiind omul nou, omul viitorului, fiindcă nu a avut teamă de nou riscându-și viața pământească, s-a eliberat de ceea ce este vechi pe lemnul crucii, nu numai pe sine, ci și pe noi, fiindcă ne-a dat garanția învierii prin încredințarea duhului în mâinile iubirii, adică ale Tatălui, care este izvorul oricărei vieți și, acela care este în mâna lui, nu mai moare.

Noi trebuie să ne convertim la acest nou fel de a percepe, de a acționa, de a trăi în viitor prin împlinirea voinței Tatălui în prezent, ca în viitor să avem liniștea și seninătatea lui Cristos de a ne încredința sufletul în mâinile sale.

Cărturarii și fariseii au adus în fața lui Isus o femeie prinsă în adulter și i-au zis: Învățătorule, femeia aceasta chiar acum a fost prinsă în păcat. Moise ne-a poruncit în Lege ca pe astfel de femei să le ucidem cu pietre. Tu ce zici? Dar lucrul acesta îl spuneau ca să-l ispitească și apoi să-l poată învinui. Se comportau după tiparul omului vechi, se ancorau în trecut crezând că viitorul nu mai poate aduce nimic nou față de ceea ce era dat prin Lege. Încercau să folosească drama prezentului, femeia păcătoasă, spre a condamna viitorul, vrând să spună că nu se mai poate schimba nimic. A încerca să schimbe Legea însemna să se ajungă sub ploaia de pietre. Voiau să vadă dacă Isus va risca. Isus s-a aplecat și a început să scrie cu degetul în praful de pe pământ și, fiindcă ei insistau să-l sâcâie, le-a spus: Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei; și a continuat să scrie. Ce scria? Sfântul Ieronim spune că scria păcatele lor, iar ei, văzându-se descoperiți, s-au făcut nevăzuți de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri.

Prin această atitudine Isus nu condamnă nici pe femeia acuzată și nici pe acuzatori, ci urmărește să-i învețe pe toți ca să fie oameni noi, fiindcă fățărnicia trebuie să rămână de domeniul trecutului. Fariseii, aducând păcătoasa, nu acționau nicidecum în apărarea Legii, ci din teamă față de noutatea lui Isus. Noul nu trebuie întâmpinat cu fățărnicie și teamă, ci cu disponibilitate, transparență, sinceritate, cu lăcomie după adevăr. Se desprinde de trecut, nu acela care pune problema adevărului numai pe jumătate, ci în totalitate. O dată cu femeia prinsă în adulter, Legea lui Moise era valabilă și pentru bărbatul cu care a fost prinsă. De ce el nu a fost pus pe aceeași treaptă a acuzării? Părtinirea, acoperirea răului, nu va face niciodată viitorul mai bun, mai dătător de viață nouă. Trebuie să admirăm imparțialitatea lui Isus, delicatețea lui sufletească: nu condamnă nici pe acuzată, nici pe acuzatori, dar vrea ca fiecare să intre în el însuși, să-și vadă partea veche și să se desprindă de trecutul păcătos: Nici eu nu te condamn. Mergi și nu mai păcătui!

Greșeala noastră: deseori credem că ne dezvinovățim învinuind pe alții, scoțând în evidență greșelile altora, vociferând și condamnând, cerând dreptate de la oameni și pretinzând-o cu obrăznicie chiar de la Dumnezeu etc. Isus arată că nu cel care pune în evidență și condamnă greșeala altuia este fără vină, ci în primul rând acesta este de vină fiindcă răspunde răului cu rău, adică peste răul existent în altul adaugă propria lui doză de răutate. Fiecare trebuie să aibă acest concept călăuzitor în viață: lumea din jurul meu este rea pentru că eu nu sunt mai bun. Cărturarilor, fariseilor și bătrânilor ar fi trebuit să le fie rușine s-o aducă pe acea femeie păcătoasă în fața lui Isus, fiindcă ea n-ar fi fost atât de rea, dacă ei înșiși ar fi fost mai buni; dar așa, păcatul ei s-a întors spre rușinea lor.

Afară de acestea, trebuie să mai știm un lucru: când se cere dreptate, se pune o problemă legată de trecut, fiindcă osândește; iubirea este legată de viitor, fiindcă iartă și fiecare are trebuință de ea în fiecare zi, deoarece și cel drept greșește cel puțin de șapte ori pe zi (cf. Prov 24,16). Desăvârșirea stă nu numai în a ști să te convertești, să ceri iertare și să fii iertat, convertirea stă mai ales în a ști să ierți când ești nedreptățit. Prin urmare, avem posibilitatea să ne demonstrăm convertirea de nenumărate ori pe zi, fiindcă trebuie să fim, după cum spune Pirandello: Ori sfinți, ori nebuni, cale de mijloc nu există.

Ritul latin